Cu Demonul dispărut, ma trezesc din nou în Rai. Totul era la fel. Gri, trist și rece.
-Nu-ți face griji, mai tarziu totul o sa revină la normal. Spune o voce prea cunoscuta în spatele meu. Rainbow. Mereu a știut la ce ma gândesc, chiar și când nu era un înger, avand in vedere faptu' ca acum chiar poate să-mi citească gândurile.
-De ce nu mi-ai spus de prețul pe care îl am de plătit pentru înfrângerea demonului? Spun eu ignorandu-i afirmația.
-Stiam ca dacă îți spun, te întristam și nu mai aveai șanse asa de mari să-l înfrângi și nu puteam trai cu gândul ca tu ai pățit ceva din cauza mea (ca sa fie clar, ea într-un fel trăiește, doar ca în forma de înger, spirituala, v-ați prins? 😂). Spune ea cu o voce tremurândă, cu capul plecat și cu lacrimi aproape curgându-i din ochi.
Nu suportam sa o vad asa. Puteam sa jur ca simt cum mi se rupe inima. Asa ca am făcut singurul lucru pe care l-aș fi putut face în acel moment. Am luat-o în brate, alinând-o cat de bine știam eu de bine.
Minute bune trec de când stăteam asa, în mijlocul Raiului. Prima care rupe tăcerea este ea.
-Cred ca este vremea sa te trimit înapoi pe Pământ. Spune ea în timp ce își ștergea restul lacrimilor.
-Nu mai putem sta puțin? Spun eu cu speranta în voce.
-Și eu mi-aș dori sa putem sta mai mult, dar deja am cam încălcat niște legi. Spune ea cu un mic chicot.
-Bine. Dar îți promit un lucru, înainte de a pleca. Îți promit ca îmi voi aminti de tine, indiferent cat de mult îmi va lua sau cum îmi voi aminti.
-Sunt sigura de asta.
Vocea ei a fost ultimul lucru pe care l-am auzit înainte ca întunericul sa ma înconjoare.
