O zi oarecare de Septembrie. O zi la fel de tristă într-o lume atât de monotonă și secată. O zi în care îți vine să dispari de tot.
Deși nu am nimic și nici pe nimeni, mă mint mândrindu-mă, că deja am prea mult din tot acest nimic.
Deși pe inima-mi se scurg ghețari care îmi lasă câte o urmă, într-un colțisor, inima încă mai arde. Arde mocnind.
Singurul corp care încă mă acceptă, e Luna, care stă acolo veghindu-ma.
Prietenii nu mai sunt prieteni, iar oamenii au disparut de mult.
Din ochi, o picatură de fericire mi se scurge ușor pe obraz. Și-mi trezește amintiri frumoase de când viața era roz.
Ce a mai rămas acum din fata puternică de altădată, o umbră care-și plânge durerea în întuneric.
E tot ea, un fel de altă ea. Dar mereu aceeași.
Cea a mai rămas..sunt EU.
