V-ati simtit vreodata complet singuri intr-o camera plina de oameni? Eu am patit-o de multe ori. Nu conta ca eram inconjurata de 5-10 sau mai multe persoane, mereu imi intorceam capul in stanga si in dreapta, involuntar, bineiteles. Il cautam intotdeauna cu privirea pe el, nu conta unde eram. Si eram dezmagita constant cand el nu era acolo; lucrul acesta ma facea mereu sa ma simt ca o ratata.
El a avut dintotdeauna acest "dar" impotriva mea. Putea face orice din mine. Din cauza lui puteam trece dintr-o stare la alta in mai putin de un minut. Il idolatrizam, asta era clar. Il adoram cu toata fiinta mea, si cu timpul am inceput sa urasc asta din ce in ce mai mult. Am inceput sa-l urasc pe el.. Dar reuseam de fiecare data sa uit de tot, sa ma reintorc la el, sa fiu iar in al noualea cer datorita lui si apoi sa sfarsesc iar si iar dezagamita. Era usor de observat faptul ca il iubeam cu adevarat. Se putea observa din fiecare miscare, cuvant sau gest al meu. Si obisnuiam sa-mi spun ca iubirea adevarata are un obicei de a se intoarce mereu
inapoi, pana intr-o zi.. cand nu s-a mai intors.
