Se spune ca amintirile sunt cele ce ne mentin calzi pe dinauntru, ceea ce n-ar trebui sa lasam complet deoparte niciodata.. Ca de obicei, sunt de alta parere. Sunt constienta de faptul ca amintirile ne distrug, cel putin pe mine.
De fiecare data cand privesc inapoi, parca mi se taie respiratia pentru cateva secunde; ma simt hipnotizata si prinsa in timp si spatiu. Colturile gurii mi se ridica si formeaza un zambet idiot de copil, dupa care revin la realitate, ma cutremur si ma simt de parca tocmai as fi primit un pumn in stomac. Si cu toate astea, nu ezit niciodata sa ma opresc din drum pentru a intoarce capul inapoi.
De la un timp ma gandesc ca de mine ar trebui agatat un semn mare si vizibil pe care sa scrie cu majuscule ingrosate "ASA NU!".
De cand a aparut el, totul s-a dat peste cap intr-un fel sau altul. Acum ma condiser un exemplu negativ pentru oricine.
Chiar daca altii sunt de alta parere, sa te indragostesti este clar o greseala. Nu pentru perioada aceea in sine, ci pentru perioada de dupa, cand totul parca este pus pe acest Pamant special pentru a te darama pe tine. Dar greseala mea si-a meritat oarecum lacrimile varsate. Poate pana la urma despre asta este vorba intr-o iubire : sa te consumi. Fizic si mental. Sa plangi. Sa tipi. Sa nu mai gandesti. De multe ori aproape ca as da timpul inapoi, pentru a ma intoarce la tot. La bune si rele. Cel mai probabil mi-ar fi cu mult mai usor decat acum.
Nu mi s-a spus niciodata "masochista" *poate pentru ca oamenii nu ma cunosc de fapt; nu am lasat niciodata sa se vada in ochii lumii cine sunt eu, am preferat sa-mi creez o imagine perfecta si complet diferita de mine atunci cand sunt singura*, dar stiam ca eram ceva de genul, ceva pe acolo. Nu neaparat pentru ca asa voiam, ci pentru ca nu aveam cum sa schimb cine devenisem sau felul in care ma simteam/comportam. Chiar nu aveam incotro; si ASTA era ceea ce ma facea sa-mi pierd mintile. Nu voiam sa mai iubesc, voiam sa uit odata de tot. Pana la umra, de ce se mai numeste "trecut", daca nu trece?
Dar nu am fost mereu asa.
Candva eram chiar un soi de "copil ce avea sa atinga perfectiunea" la cat de bun era. Eram cu capul fixat bine pe umeri, nu ma abateam de la nimic. Pana si la scoala aveam o linie de 10. Eram intr-adevar o perfectionista.
