În numele dragostei

T R E I

         Au trecut trei zile de când încerc să aflu cum anume am ajuns să am un coleg de cameră. Aparent, algoritmul calculatoarelor campusului a avut o eroare, care nu se va rezolva până în semestrul al doilea, bucurându-mă, astfel, de prezența lui Christian încă vreo trei luni. Aș fi bucuroasă să îmi caut un apartament de închiriat, dar aș fi nevoită să caut și o slujbă, de asemenea.

        Cursurile încep abia mâine, tot amânându-se, dar dându-mi un răgaz de a-mi alege cu grijă cursurile pentru a mă intersecta mai des cu Jule și mai rar cu Christian și prietenii lui. Nu știu dacă ar trebui să o cred pe Mia, dar sunt destul de conștientă că băieții ăștia aduc inevitabil numai belele.

        Ceața acoperă cerul senin de deasupra mea, iar vântul flutură frunzele veștejite, transformându-le în micuțe balerine ce dansează în fața mea. Drumul de la campus spre bibliotecă mi se pare atât de liber, încât mă gândesc dacă vreun student i-a călcat cumva pragul. Mă bucur de aerul tomnatic, strângând la piept fularul din lână.

        Scot lista cu cărțile pe care vreau să le împrumut din geantă, reușind să îmi scap agenda pe aleea pietruită. Aplecandu-mă să o ridic, observ pagina la care s-a deschis, iar un nod mi se instalează în tot stomacul, devenindu-mi brusc mai cald. Numele lui ce este scris cu majuscule îmi transmite fiori pe șira spinării. Închid agenda și mă grăbesc spre bibliotecă. Simt că am nevoie să fiu într-un loc populat.

        Exteriorul acesteia nu este diferit de cel al căminului, doar stâlpii de susținere gravați cu inițialele universității diferă. Ferestrele mari fumurii ascund interiorul, însă pot observa perdelele trase. Intrând, sunt întâmpinată de o femeie cu păr nisipiu, îmbrăcată într-o salopetă din denim, ce nu pare mai în vârstă de patruzeci și cinci de ani. Îmi zâmbește, fără să spună ceva, înmânându-mi o duzină de cărți, cu care mă trezesc pe brațe.

        — Slavă Domnului că ai venit, sunt înconjurată numai de tineri plini de hormoni și simt că o iau razna, spune, trecând exasperată cu mâinile prin păr.

        O privesc cu ochi mirați, întrebându-mă dacă nu cumva din spatele rafturilor cu cărți va apărea cineva cu o cameră de filmat. Însă nu văd decât hormonii de care mi-a spus. Tinerii, vreau să spun.

        — Eu nu...

        — Știu că trebuia să începi după amiază, dar am o întâlnire foarte importantă ce a apărut pe ultimul moment, mă întrerupe.

        Îmi dau seama că mă confundă cu cineva, dar graba ei nu îmi permite să îi explic.

        — Facem așa: te plătesc în plus cu cincizeci de dolari pe oră. Ce spui? întreabă, îmbrăcându-și geaca.

        Fără să vreau, geanta-mi cade pe podea, neștiind dacă de la șoc sau din cauza celor auzite. Despre ce naiba vorbește?

        Oftez.

        — Oricât de mult aș avea nevoie de bani, nu sunt persoana pe care o așteptați, explic în cele din urmă.

        Mă privește încruntată, analizându-mă tacit. Scoate din geanta ei o fotografie.

        — Nu ești tu Paisley Stone?! întoarce fotografia spre mine.