În numele dragostei

P A T R U

Parcurg drumul spre camera de cămin cu gândurile stranii ce îmi tot șuieră prin minte. Credeam că lăsând totul în urmă mă voi vindeca de trecut, dar cum să mă vindec de el când a rămas atât de strâns agățat de mine? Nu voi scăpa de vechea eu dacă voi continua să stau atât de aproape de ce eram cândva. Doar mă voi adânci mai mult până mă voi pierde de tot. Pentru totdeauna. Și nu va mai reuși nimeni să mă salveze, pentru că nu cred că voi mai vrea să fiu salvată.

La baza scărilor dau peste Jule și Mia, care îmi povestesc despre cantina din campus și petrecerile din fiecare seară din afara lui, de care, sincer, nu sunt foarte interesată și nu le dau prea multă atenție, doar încuviințând când mă întreabă câte ceva. O mustru puțin pe Jule pentru că nu mi-a spus despre jobul de la bibliotecă, iar ea își cere scuze, spunând că nu era foarte sigură că l-aș fi primit și nu voia să fiu dezamăgită, însă se bucură atât ea cât și Mia, căci până la urmă l-am primit. Și eu mă bucur pentru că, astfel, voi reuși să mă mut cât mai curând, dar nu știu cum le voi explica părinților mei. Ei nu sunt de acord să locuiesc singură într-un oraș necunoscut, însă sunt sigură că vor înțelege de ce trebuie să mă mut.

Mia spune că ar trebui să mergem la cantină, susținând că ne vom obișnui mai repede așa cu atmosfera de acolo, iar Jule pare chiar entuziasmată și flămândă în același timp.

— Nu e cea mai bună mâncare pe care am încercat-o, dar credeți-mă că nu e chiar atât de rea, râde Mia.

— Eu trebuie să îmi pun în ordine cursurile pentru mâine și nu prea mi-e foame, mint și nu știu de ce o fac. Eu nu mint, pentru că nu îmi place să fiu nici eu mințită. Însă am nevoie să îmi pun, totuși, ceva în ordine: gândurile.

Jule mă privește suspicioasă pentru că știe că am făcut deja asta, dar nu spune nimic, deși pare ușor dezamăgită.

— E de abia ora șapte, Paisley. Și, oricum, îți vei petrece următoarele săptămâni învățând, doar relaxează-te puțin. E doar o cantină în care ne vom petrece maxim o oră. Nu e ca și cum am merge la o petrecere sau așa ceva. Surâde cu ochi sclipitori Mia, timp în care Jule doar asistă și așteaptă o reacție din partea mea.

Nu pot spune că nu are dreptate.

Chiar are. Și dacă tot vreau să mă țin departe de colegul meu de cameră și prietenii lui, atunci nu văd de ce mi-ar strica să merg cu ele. Așa cunosc mai bine campusul universității.

— În regulă! Cred că ar merge o gustare.

Râd, iar cele două chicotesc și mă iau de braț în drumul spre cantină.

Nu mă simt deloc ca într-o cantină normală pentru că nici nu arată ca o cantină normală. Parcă aș fi la o cafenea imensă cu decor albastru, mese rotunde așezate simetric la ferestrele dreptunghiulare prin care soarele nu dă niciun semn de lumină. Scaunele au o formă atât de ciudată ce nu aduce cu nicio formă geometrică pe care o cunosc. În rest, e doar o cantină plină cu tineri studenți care mănâncă sau beau ceva, ori doar discută între ei. Am observat că există și o mică terasă exterioară, care m-ar tenta foarte mult dacă nu și-ar face de cap vremea: când e soare, când e înnorat și ninge mărunt.

Privesc pe fereastră haosul de afară și mă bucur de ceașca mea cu ciocolată caldă, ascultându-le pe Julieta și Mia cum vorbesc despre o anumită cursă de motociclete, care aparent va avea loc în seara când încep cursurile. Nu știu cine ar fi atât de inconștient să meargă la un eveniment ca acesta în perioada cursurilor.

— Ce crezi, Paisley? mă întreabă Mia deodată, dar Jule scutură repede din cap.

— Mm-hm... Poftim?!

Habar nu am despre ce au mai vorbit și ce ar trebui să cred eu. Am rămas blocată cu privirea pe fereastră.

— Pais, nu trebuie să vii dacă nu vrei, continuă Julieta cu niște ochi temători.

Unde să merg și de ce îi este Julietei atât de teamă că aș putea să o fac? Doar nu cumva...

— Ei haide! o aud pe Mia râzând. Doar nu ți-e frică de puțină viteză, nu-i așa?

Îmi măresc ochii, iar pupilele mi se dilată aproape complet, rămânând doar un firicel subțire și verzui. Nu știu dacă mi se poate citi acum pe chip ce îmi șuieră prin minte, dar se resimte în suflet oricum. E doar o frază banală cea rostită de Mia, însă nu și pentru mine, pentru că nu e prima dată când o aud rostită și de data asta îmi aduce mai mulți fiori, atât de mulți încât îmi vine să evadez din propria-mi piele pentru a nu-i mai simți cum își fac de cap, fără control peste tot în mine. Pielea îmi arde și simt cum sângele-mi clocotește în vene, dorind să iasă și să se scurgă și să mă lase fără suflare și să mă scurg și eu odată cu el și să acopăr podeaua albastră a cantinei cu toată ființa mea. Dar apoi o aud pe Julieta speriată de ceva, spunând ceva ce nu înțeleg, și pe Mia cerându-și scuze pentru ceva ce nu a făcut sau ceva ce nu știe că a făcut. Iar niște ochi ca mierea se apropie de mine și mă forțează să îi privesc și simt cum mă trag într-un bol imens și dulce plin cu miere, forțându-mă să rămân acolo, dar eu nu vreau pentru că mierea mi se împrăștie peste tot și e lipicioasă și are niște brațe prea puternice tatuate, care mă iau pe sus și mă poartă pe un tărâm cu flori al căror parfum mă amețesc și îmi provoacă o senzație stranie, dar aș vrea să simt mireasma lor o veșnicie și încă o zi în plus. Brațele acelea au o voce plăcută care îmi spune că totul va fi bine și știu că așa va fi dacă mă vor ține mereu atât de strâns. Parfumul mă inundă din nou, iar vocea continuă să îmi vorbească și brațele sunt tot acolo, strâns legate de mine, pline de căldură, și rămân mult timp acolo. Aproape că îmi pare o veșnicie și parcă tot nu mi-ar fi de ajuns.

Un bâzâit enervant se aude lângă urechea mea. Deschid treptat ochii și sunt surprinsă să aflu unde mă aflu pentru că ultima oară eram în cantină cu Jule și Mia, iar acum sunt în camera de cămin, în patul în care nu îmi amintesc să fi adormit. Apoi brusc, ultimele ore revin în mintea mea și disper. Îmi trec mâinile prin cap și nu înțeleg nimic. Cum s-a întâmplat asta? De ce? Cum am putut să fac un atac de panică în fața atâtor oameni? Cum...

Privirea îmi fuge pe silueta de pe celălalt pat din cameră, înghițindu-mi lacrimile. Alerg spre baie și trântesc ușa în urma mea. Când îmi văd reflexia în oglindă nu mă recunosc. Nu aduc nici măcar cu vechea Paisley... cu Ley, cum obișnuia să îmi spună el. Hainele de pe mine nu sunt ale mele, dar mirosul lor mi-e atât de plăcut și familiar încât îl inspir și mă bucur de el, până ce dau din nou de chipul meu trist și de ochii goi. Lacrimile o iau la goană și suspinele îmi ies dureros din piept. Nu le mai pot opri. Nu mă mai pot opri. Sunt extenuată de amintiri dureroase.

Se aude o bătaie ușoară în ușă, apoi încă una, apoi cineva îmi rostește numele, apoi bate cu disperare în ușă, de parcă ar vrea să o spargă. Și nu mă opresc din plâns; plâng mai tare și cred că în curând îmi va ieși tot sufletul afară dacă nu mă opresc curând. Ușa se deschide violent și se lovește de oglindă. Se sparge în bucăți mărunte, așa cum e sufletul meu, și se scurge pe podea, așa cum nu poate sufletul meu. Dar îi văd, văd acei ochi care sunt ca mierea când sunt blânzi și ca mahonul când sunt mânioși. Acum par doar negri și nu citesc emoții, nu citesc nimic. Par la fel de goi ca ai mei.

Nicholas respiră greu, iar pieptul îi coboară și urcă accelerat, privindu-mă cu teamă. Vine lângă mine și mă apucă de umeri cu mâinile lui ce transmit căldură, dar nu încetează deloc din a mă privi fix în ochi. Îmi pune capul pe pieptul lui, sprijinindu-ne cu spatele de perete și lăsându-se în jos cu mine.

— Totul va fi bine, Foxy! Totul va fi bine, șuieră aproape de urechea mea, mângâindu-mă pe spate.

Lacrimile mi se scurg pe obraji fără să mă mai forțez. Nicholas prinde câteva, pe unele le șterge și își trece blând degetul arătător printre genele mele.

De ce e el aici?

De ce face asta și de ce mă simt atât de bine când o face?

De ce îl cred când îmi spune... că totul va fi bine?