Dragă jurnalule,
Am fost odată rugată să descriu "școala" și pentru prima dată mă blocasem. Cum să descriu o suferință, în adevăratul sens al cuvântului, în fața unor persoane ce se așteptau să audă doar laude. Cum pot descrie agonia, tristetea, lacrimile irosite, durerea, nervi și oboseala in așa fel încât să nu ofensez? Ei...aici ar exista problema. Nu pot. În orice parte a lumii ai fii sentimentele "profunde" către școală sunt împartășite. Durerea este aceeaș iar partea amuzantă? Se amplifică de la an la an. Nu vreau să mă gandesc cât timp mai am de îndurat pentru că știu răspunsul. Toți înțeleg greșit. Noi nu urâm educația. Până la urma, cui nu-i place să învețe? ...noi urâm ceea ce se afla in spate. Chiar si cel mai de piatra om ar plânge la auzul adevăratelor povesti ce se afla in spatele zâmbetului adolescentin. Problemele diferă ...însã durerea este aceeași. Iar la final singura "soluție" pe care ei o găsesc nu este și cea mai dreaptă. Aș fi ipocritã să nu recunosc că si mie mi-a trecut de multe ori prin minte această așa zisă "soluție" dar am avut oameni lângă mine ce mi-au demonstrat că nu sunt singură iar asta a ajutat.
Neștiind ce să mai scrie a aruncat o privire in camera dezordonată. Ochii săi se opriră pe 2 lame ce zăceau pe masuța de toaleta, sclipind.
Val vârtej se ridică din pat mergând spre masă.
-Ce cautați voi aici? vorbi netemându-se că cineva o va auzi. Adora să vorbească singura sau cu obiectele...ele nu o puteau judeca. Nu v-am mai folosit de secole și pot să jur că v-am pus la loc ultima dată.
Analizandu-le curioasă descoperii usoare urme de sânge proaspăt. Initial speriată incercă să se adune pentru a găsi o explicație plauzibilă însă mai rău se speria.
- Hai să va punem la loc până nu vă vede cineva...
