Draga jurnalule,
5 aprilie 2014.
Cat de mult timp a trecut. Nu am mai scris nimic, nu am mai simțit nevoia...dar acum sufletul meu pânge și cere sa se descarce.
Mi-am dat o șansa. Am crezut ca odata cu noul an voi avea și noi începuturi...si așa a fost...însă ele n-au fost placute...
Vezi tu, tot ce se întâmpla e vina mea. Tot. Imi este frica să mă exprim liber - chiar daca sunt cea care încurajeaza asta - pentru ca facând-o lumea se supără iar cea care sfarșeste rânită sunt eu. Ori de cate ori spun ceva ce poate chiar am gândit atrebuit sa-mi cer scuze.
Imi cer scuze ca sunt un dezastru si ca exist.
Nu ințeleg nici la ora actuala de ce încă sunt în viața. Nu înțeleg de ce mă gândesc la toate persoanele ce ar suferi daca eu aș disparea. Dar ma mint singură în unele privințe. Nimeni nu ar suferi. Nimeni nu ar plânge. Nimanui nu i-ar păsa. Voi chiar nu înțelegeți că nepasarea voastra îmi distruge efectiv inima?! Mereu zic că sunt egoista pentru că poate chiar sunt ...dar sunt momente când vreau doar să fiu importantă iar punctul meu dr vedere sa fie luat în serios. Se râde pe fiecare cuvant spus asa ca de ce va mai așteptați să mai fiu fata vesela? De ce va mai așteptați sa vreau să traiesc? Să fac în continuare greșeli? M-am saturat să le tot fac. M-am săturat să platesc crunt pentru fiecare pas facut. M-am săturat să fac efortul de a respira. M-am săturat să tot încerc.
Si totusi iata-ma aici. Scriind. Aș fi putut fi moartă de mult și totuși ceva mă oprește.
Dacă aș disparea n-ar înțelege de ce am facut-o. Ar crede că motivele mele sunt banale și am facut doar o tâmpenie.
Daca oricine m-ar alege ca si prietenă atunci de ce toți mă părăses?
Știi cât de mult pot să mă urasc?
Urăsc falsitatea mea, urasc prostia mea, urăsc fiecare părticică a personalității mele. Urasc cât de ușor pot fi influențată și că pun fericirea altora înaintea fericirii mele si-mi las viața în mâinile celor la care țin dar nu cred că realizează asta vreodată așa că se joacă cu ea până nu mai rămâne nimic de jucat. Dacă doar aș muri...
Închise vechiul jurnal și se ghemui sub plapuma caldă udând iar perna cu clarimile ce nu doreau a-i mai părăsi chipul. Albul imaculat al ochilor unde irisi cu a lor culoare se scăldau victorioși, se transformaseră într-o mare de sânge. Mereu se oprea crezând cà nu mai are de ce plânge iar atunci cand lacrimile se uscau si putea distinge culorile începea -sau încerca- din nou să scrie. Si atunci tot ceea ce credea că s-a dus revenea și iar se afunda în lumea ei pe care nimeni n-o înțelegea, nici măcar ea. Iar se îneca în marea de ganduri si de sentimente unde ura de sine predomina. Imi cer scuze, lume.
