Capitolul 1

13.7K 704 91
                                    

3 aprilie, Valea Copacilor Înfloriți

Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.

3 aprilie,
Valea Copacilor Înfloriți

AMIAS

Era cald afară!
Atât de cald încât am ieșit în spatele liceului, crezând că voi fi singur sub copacii încă neînfloriți, dar m-am înșelat. Pe întinderea uriașă a gazonului ușor înverzit, stăteau întinși pe jos asemenea unor pâlcuri, fete și băieți, fiecare încercând să se adăpostească sub crengile liliecilor înmuguriți de soarele nespus de arzător.

Iarba și rămășițele de frunze uscate care scârțâiau sumbru sub tălpile bocancilor creau muzică pentru urechile mele, amintindu-mi de orele epuizante la care participasem de dimineață și de cele ce urmau.

— Amias! Eric mă întâmpinase cu un zâmbet jovial pe buze, ascunzându-și cearcănele sub fălcile îmbujorate și încrucișând brațele slăbănoage la piept pentru a-mi arăta că mă așteaptă de ceva vreme.

Am ajuns gâfâind la el, încercând să îmi scot trenciul din mers, iar când am reușit într-un final, l-am aruncat pe iarbă pentru a mă așeza pe el. Eric își lovise coapsele cu palmele și șovăise cu un zâmbet în colțul gurii, privind încruntat spre mine.

— Am adus mâncare. Sunt lihnit, Amias! mormăise fără vlagă în voce, scotocind în geanta lui de piele pe care o purta mândru pe umăr, etalând insigna cu nivelul la care se afla: artă.

Eric era de la nivelul de artă al liceul Quince Zerah, iar eu eram de la nivelul superior, informatică. Nu ne întâlneam prea des în liceu, poate doar când mâncam în pauza de jumătate de oră, unde el își împărțea mâncarea cu mine... și uneori și eșecurile din viața lui de artist. Iar eu, ei bine, eu nu împărțeam nimic cu el. Nu îmi venea să îi dau din bucățile mele de cifre, coduri și calculatoare, iar eșecuri? Nimic lăudabil până acum.

— Cantina oferă o mâncare incomparabilă! am mormăit leneș, chibzuind a mă ridica în șezut unde cutia din plastic a lui Eric ascundea câteva felii de pâine prăjită între care își făcuseră loc legume și brânză.

— Se explică! zâmbise arogant în timp ce îmi analizase încheieturile osoase. Nu mai mâncasem de ieri, iar ceea ce primisem din partea familie mele se terminase de mult.

— Ți-ar prinde bine un semestru la cămin, știi tu, printre artiști! Am auzit că acolo e adevărata distracție! am mușcat din sandvișul brunetului din fața mea, pregătit fiind să comentez despre bucățile de ceapă din compoziție.

Atenție!

O voce puternic digitalizată răsunase din depărtare, străbătând câmpul deschis într-o secundă, reușind să adune privirile tuturor asupra punctului de proveniență. Acoperișul.

Cercul aroganțilorUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum