Cercul aroganților

Capitolul 2

Theyana

— Ești gata, Zephyrin? am murmurat în microfonul telefonului în timp ce trăgeam pe lungimea picioarelor cu o singură mână pantalonii subțiri din stofă neagră. Mai aveam mai puțin de jumătate de oră la dispoziție să mă termin de pregătit pentru o nouă zi de liceu, iar prietena mea nu era nici trezită la cum îmi vorbea.

— Mdaa, mănânc, îmi dăduse drept răspuns o mârăială care suna a față cufundată în pernă și a minte pe jumătate adormită.

— Ne vedem îndată? m-am asigurat că nu trage chiuliul, iar foșnetul de plapumă îmi dădea de înțeles că i-am dat un motiv pentru care să se ridice din pat.

— Da, pa! îmi închisese în față. Zephyrin clar nu avea o zi bună astăzi, iar eu... am luat o gură zdravănă de aer, simțeam cum în interiorul meu se dezvolta un sentiment foarte ciudat și atipic pe care nu știam cum să-l descriu. Pusesem totul pe seama vremii cețoase și foarte umede pe care o uram cu tot dinadinsul.

Am aruncat o privire către cămașa albă în oglindă, verificând cu atenție ca materialul acesteia să fie îndreptat la perfecție. Mi-am băgat cămașa în pantaloni și m-am pieptănat în grabă, oftând nemulțumită de felul în care părul meu se așeza pe umeri. Ziua de astăzi era rea în adevăratul sens al cuvântului. Am refuzat să mă mai privesc în oglindă, aș fi putut să mă plâng la nesfârșit de felul în care arătam, însă nu aveam timp.

Cu gândul că trebuia să mișc mai agil, m-am repezit spre biroul învechit de lângă geam și am apucat cărțile și caietele pe care le pregătisem de seara trecută. Speram să nu uit niciun caiet cu vreo temă importantă, consecințele pentru un asemenea fapt nu erau prea ușor de suportat în liceul în care învățam.

— Theyana, ți-am pregătit micul de jun! mama mă strigase din bucătărie în timp ce eu îmi chinuiam umerii cu rucsacul meu greoi. Nu i-am răspuns nimic înapoi, însă am apărut în bucătărie pe neașteptate, speriind-o. Tata servea deja micul de jun, stătea în capul mesei, cercetându-mi pretențios hainele pe care le purtam.

— Neața, i-am salutat fără energie, așezându-mă pe scaunul din lemn din dreptul farfuriei pe care trona un croissant frumos rumenit. Probabil mama adusese restul de prăjituri care au rămas nevândute la patiseria la care lucra.

— Nu ai dormit bine aseară? mama mă cercetase curioasă în timp ce își înfingea furculița într-o bucată de roșie. Ar fi trebuit să îi spun adevărul sau ar fi trebuit să mint?

— Am adormit la două, a trebuit să termin un eseu de care am uitat, am recunoscut oarecum, așteptând o mustrare din parte lor. Pierdusem un weekend cu un serial care dădea dependență, însă nu aveam să le spun și asta. Care elev nu își făcea proiectele și eseele pe ultima sută de metri?

— De care ai uitat? tata mă mustrase imediat numai cu tonul vocii lui. Îmi dădea de înțeles că avea să me certe pentru delăsarea mea și pentru dezinteresul  pe care el spunea că îl manifest pentru școală și pentru viitoarea mea carieră.

— Da, am recunoscut, uitându-mă în ochii lui. Considera că îl sfidam când nu îl priveam în ochi așa că am făcut întocmai cum cerea el.

— Nu știu dacă ai preferat să faci altceva sau chiar ai uitat, dar te rog să nu-ți neglijezi studiile. Cred că ești foarte conștientă de notele tale și de poziția ta în clasament, îmi adusese din nou aminte de faptul că nu excelam într-un liceu plin de pretenții la care învățam lucruri de care nu mă simțeam atrasă.