Cercul aroganților

Capitolul 3

Amias

Mă așezasem pe marginea divanului cu un zâmbet obosit pe față, privind pierdut în curtea pustie a campusului. Felinarele din metal negru și rece aruncau lumini imposibil de văzut clar prin ceața densă și lăptoasă care învelea clădirile din cărămidă roșie.

Era 6 dimineața și n-aveam somn.

Îmi îmbrăcasem cămașa neagră și pantalonii de aceași culoare, însă nu reușisem să îmi pun insigna în locul în care materialul mai fusese înțepat de alte zece ori. Ochii îmi ardeau ca o văpaie puternică și o durere surdă de cap mă făcea incapabil să țin un ac în mână.

Ești penibil, Amias!

Aruncasem insigna pe birou în momentul în care n-am reușit să o închid, amintindu-mi de Eric și de faptul că mă ajuta uneori și că probabil avea să o facă și astăzi. Bucățile de metal erau ruginite de timp și uzate de tineri care trăiseră la Zerah. Am privit aripa din metal auriu și am înghițit în sec gustul amar care se lăsa de fiecare dată în care citeam motto-ul : Fiecare elev are puterea să zboare dacă își găsește motivația.

...sau aripile, am completat ironic, încă țintuind cu privirea singura aripă de care atârna un lanț ce urma să îmi cadă în buzunarul cămășii.

Voiam să mă întorc la fereastră, însă m-am oprit la imaginea surprinsă în colțul ochiului, un tânăr arătând epuizat și secat de viață. Îmbrăcat în paltonul care îmi trecea de genunchi, încălțat cu bocanci peste  jumătatea gambelor. Negrul acoperea și ultima bucată din Amias Helgeson, informatician înrolat în departamentul de mentenanță sisteme și servere.

Arătam și mă simțeam precum un bătrân în fiecare zi. Poate era Quince Zerah de vină sau poate eram eu...

Am oftat apăsat și am apucat în pumn cheia camerei și insigna, dorindu-mi să-mi pierd ora liberă plimbându-mă printre clădirile semi-locuite.

Cu ultimul strop de liniște scurgându-se pe ziua de astăzi, mă găsisem verificând geamurile cu privirea și închizând ușa masivă cu zgomot, simțind ecoul lemnului din nou și din nou, de parcă nu avea să mai înceteze. Cheia veche și tocită găsise cu greu combinația perfectă pentru a încuia ușa, iar odată ce nu s-a mai clintit din loc, am luat-o la pas pe podeaua recent lăcuită și strâmbă. Camerele erau aproape nelocuite, împărțeam palierul cu un tip tăcut și străin, care-mi părea rătăcit tot timpul. În rest, clanțele aurii și prăfuite așteptau să fie apăsate de cineva măcar odată în semestru, însă nu se întâmpla mai niciodată, în ciuda propagandei veșnic împărțită în oraș.

Am coborât scările spiralate în grabă, încercând să scap de privirile curioase ale celor doi paznici proaspăt ajunși la posturile lor. Îmbrăcați în aceași culoare sobră și plictisiți în scaunul lor de fier, îmi analizau părul cu ochi judecători și mai că ar fi deschis gura să-mi spună ceva dacă li s-ar fi permis.

Ceața umedă m-a îmbrățișat binevoitoare și mi-a făcut loc pe aleile pietruite, amintindu-mi că mă întorceam acasă la sfârșit de săptămână.

— Unde mergeți așa dimineață, domnule Helgeson? inima îmi stătuse în loc, însă după câteva clipe realizasem că era un cunoscut.

Mă întorsesem pe călcâie pentru a-l zări pe Eric cărând după el un stativ din lemn vechi, aruncat printr-o debara din cămin. Purta o pălărie veche pe cap, iar părul creț i se revărsa pe frunte dezordonat, ascunzându-i chipul care părea lovit de oboseală