My Way?

Pe un pat de spital

-Cât credeți că mai are de trăit?
-Greu de spus, trebuia să fie mort deja...
Asta auzise Ian când deschise cu mare greutate ochii. Febra mai scăzuse și începu să gândească limpede. Acum se întreba dacă viața lui fusese reală, sau doar un delir în timpul febrei insuportabile... Nu avea nicio dovadă că era real totul. Își amintea cu siguranță că era un fan al genului punk rock, dar nu știa sigur tot ce se întâmplase pe parcursul vieții sale. Putea ca totul să fie real, dar, în aceași măsură putea să fie un vis. Cu siguranță punkul nu însemnase pentru el niciodată abandonarea speranței în nemurirea sufletului, nu credea în moarte, sau credea în ea doar parțial. Pentru el punkul nu însemna nici să spună ceea ce știau toți, dar nu avea nimeni curaj să spună, deoarece nu credea că există astfel de lucruri. El prin punk înțelegea doar atitudinea abordată în așa fel încât să nu-i reproșeze lumea ceea ce face, el vruse prin punk să fie lăsat în pace, să nu fie judecat, ca să poată urma ceea ce credea el că e calea adevărată. Dar acum, confuz, pe un pat de spital singurul lucru de care se bucura era că nu se agățase de vreo femeie, chiar dacă visul s-ar fi dovedit real, ceea ce însemna că avea o cantitate suficientă de energie vulcanică neutilizată, pe care să și-o canalizeze în ce direcție o vrea, pe parcursul restului vieții sale, care, trebuie s-o spunem nu mai putea fi lung. Acum se uita cu precizie în jurul său, pentru a observa detaliile care să-i amintească de ceva cunoscut. Brusc realiză că e într-un salon izolat, cu semne care arătau că are o boală foarte contagioasă.
-Ian!
-De unde mă știi?
-Din moment ce suntem abandonați până și de doctor, datorită bolii necunoscute, pe care o avem amândoi e normal să-ți știu numele.
Abia atunci se întoarse Ian și observă că în salon mai era un pat, pe care stătea o fată cu un chip alb angelic, un păr brunet lung și mătăsos și cu ochi căprui, foarte frumoși. Deși era greu de zis, datorită halului în care arăta restul trupului pentru cineva care suferea de boala respectivă, Ian bănuia că totuși e mai înaltă decât el.
-Îmi cer scuze pentru reacția ciudată, nu mai știu nici cum te cheamă.
-Ana mă cheamă și nu aveai cum să știi, nu ai apărut aici de prea mult timp.
-Atunci Ana, poți să-mi spui... Am visat, e real? Am fost eu un punkstar?
-Totul e un vis, certitudinea o ai abia la final, nu ți-o pot da eu.
-Totuși e chinuitor să stai în fața morții și să nu știi cine ești, sau ce ai făcut, să mori ca un adolescent etern...
-Finalul e chinuitor pentru toți, indiferent de vârstă.
Ian nu răspunse, efectiv se pierdu în ochii Anei.
-Dar, pe final contează ce ai făcut până atunci, faptele tale îți influențează sfârșitul, ele vor hotărî cum se va petrece.
Ian nu răspunse, ci horcăii îngrozitor.
-Cred că va veni părintele Florin să ne spovedească... Ai vrea să te spovedești?
-Sigur, răspunse Ian gâtuit.
Peste o perioadă de timp apăru părintele Florin, un preot firav, cu un păr blond și creț, ca barba, de altfel și niște ochi verzi mari și strălucitori. La braț ducea câteva cărți ceva mai profane, care trădau preocupările sale erudite. Nu vom insista pe scena cu mărturisirile, deoarece e secretă și așa va rămâne.
În sfârșit, Ian se simțea eliberat de trecutul care-l chinuia în vreun fel și, odată împărtășit, simțea din nou în el o putere magnifică. Stătea în pat, relaxându-și mușchii toracelui, care tremurau, ca descompuși pe el și se uita la Ana, care închise ochii, pentru a se odihni, la ea boala era mai avansată și nu se putea ridica din pat. Febra îl afecta pe Ian mult mai mult decât înainte și încerca să adoarmă, pentru a își atenua starea. Când se va trezi îi va spune Anei că o iubește, oarecum revigorat de somn. Știa că doar asta o să viseze și indiferent de reacția acesteia, i-o va spune. Trebuia să facă asta, altfel degeaba își îngropase trecutul în spovedania finală.
Dedic și eu capitolul ăsta lui @Teodor190, cel mai mare fan al meu și totodată o imortantă sursă de inspirație... El mi-a sugerat titlul la "Cimitirul Vesel"... Pe de altă parte vă rog să citiți în continuare povestea aceasta, chiar dacă s-a întins mai mult decât era vorba... Nu veți regreta.