Acel gând a zburat destul de repede. Dacă voi fi din nou răpită? Zac știe unde stau, iar mama nu are posibilitățile materiale necesare pentru a ne muta.
Mă întreb de ce Zayn m-a luat în camera lui? Putea foarte bine să mă lase la mine în cameră.
Şi chiar dacă îmi e greu să recunosc, îi sunt recunoscătoare pentru ceea ce a făcut.
Aud ușa de la intrare trântindu-se brutal și abia atunci realizez că am înghețat în acest leagăn. Îmi pun mâinile în sân, încercând să mă încălzesc, în timp ce mă ridicam de pe leagănul din lemn. Piciorul drept mi-a amorțit, începând abia acum să simt acele ace care mi-l înjunghiau. Desfac ușa și urc scările cu o dificultate destul de mare.
Cu toate că piciorul îmi era practic paralizat, m-am întors din drum, îndreptându-mă spre camera lui Zayn.
Oftez, ciocănind încet și când văd că nu primesc niciun răspuns, deschid puțin ușa și îmi bag capul prin crăpătura făcută. Zayn era pe pat, privind peretele opus ușii și fumând o țigară.
Am înaintat în cameră . Voiam să știu dacă e bine, ceva mă obliga. Sentimentul de îndatorire, bănuiesc.
Minunat, asta mai trebuia, să fiu datoare celui ce m-a cumpărat.
Părea foarte nervos și am ezitat un moment, dar am continuat să înaintez spre el, punându-mi mâna pe umărul lui.
"Pleacă, Perrie."
Era serios și încerca să își țină în frâu furia. Tonul lui aspru mi-a dat fiori pe șira spinării, dar tot nu am plecat.
"Zayn?" am început, punându-mă în fața lui, dar m-a întrerupt.
"Am spus să pleci." a tunat, ridicându-se pentru a da cu pumnul pe lângă capul meu, în peretele din spate.
Am paralizat pentru un moment.
Avea o față încruntată și întunecată, iar ochii erau de un căprui extrem de închis, ce dădea în negru.
Respirația lui neregulată îmi bătea în față, iar trupul lui aproape mă lipea de perete.
Toate momentele în care Zac m-a lovit mi-au năvălit în minte, iar lacrimile au început să-mi împăienjeneze privirea și frica să revină.
L-am văzut strângându-şi ochii şi lăsându-şi pumnul jos.
Am luat-o la fugă, ieșind din camera lui.
"Perr-" am auzit pe fundal, dar nu aveam să mă opresc
Intrând în camera mea, m-am rezemat de ușă, lăsându-mă încet în jos, încercând să îmi liniștesc bătăile inimii.
Mâinile îmi tremurau ca naiba, dar tot mi-am dus podurile palmelor la față, pentru a-mi șterge lacrimile. Mi-am strâns genunchii la piept și am inspirat adânc.
Inima mea a început să bată nebunește și adrenalina s-a reinstalat, așteptând ca Zac să intre chiar acum pe ușă, bătându-mă pentru că am făcut din nou ceva greșit.
Să mă tragă din nou de păr și să mă lovească cu picioarele, pentru că din nou am fost un ghimpe în coastă și am greșit respirând.
Din instinct mi-am dus privirea la mâini, dar nu am găsit nimic, încă nu a apucat să mă prindă. Mi-am strâns genunchii la piept tare. Nu o să mă lege din nou. Nu. Fug în spatele patului, încercând să mă opresc din plâns. Îl enervează când plâng.
Un ciocanit în ușă mă sperie, apoi ușa se deschide.
"Nu, nu am făcut nimic. Nu, nu, nu." mi-am dus mâinile la urechi, strângând din ochi. "N-Nu, nu am greșit cu nimic, nu am stricat nimic, nu." am dat negativ din cap, încercând să îl conving
"Dumnezeule, Perrie." A spus, încercând să mă ridice de pe podea
M-am zbătut, strigând.
"Nu, te rog, nu am greșit. Îmi pare rău." am țipat
CITEȘTI
Fugi!
Fanfiction"Ea era tot ce aveam. Păcat că nu a ştiut niciodată." [Atenție, cartea nu este editată, aşa că vă rog să scuzați eventualele greșeli sau nume schimbate.]
