The rider

Capitolul 3

Mă aflu din nou la aceași terasă, cu speranța că se va întoarce. Oare de ce vreau să o revăd? Este prima dată când mă gândesc atât de mult la o fată, stau și mă uit ca prostul în gol gândindu-mă la ea și poate ei nici nu îi pasă de mine...sau asta este doar în mintea mea?

Telefonul mă scoate din meditația mea profundă și mă readuce la realitate

- Ce zici frate, te scot la o tură?

- Ai 5 minute să vii la terasa noastră, aştept.

Alex parcă are o putere, mereu ştie când am o stare ciudată și mă înveselește, nu știu cum reusește. Trec 3 minute și deja încep să aud muzica făcută de CBR-ul lui Alex, parchează în faţa mea şi încearcă să zică ceva prin cască dar nu aud nimic. Bănuiesc că imi spune sa mergem dracu' odată. Plecăm ca de obicei, fără să avem o destinație anume, doar noi, sunetul motoarelor, wheelie-uri și multe prostii ce ne trec prin cap. Oprim doar ca să alimentăm, să ne întindem și eventual să mai mâncam ceva. Când mergi pe motor uiţi de toate problemele, nu îți mai pasă de frig, foame, sete, căldură, vrei doar să savurezi plimbarea, mai ales când eşti însoţit de cel mai bun prieten.

Dar de data asta ceva nu e în regulă, o voce din capul meu îmi spune că azi nu va fi ziua mea norocoasă.

Seara s-a lăsat imediat, mergem uşor pe bulevard înveliti de luminile oraşului. Lumea întoarce capul după noi la fiecare pas, copii se uită miraţi şi puțin speriaţi când văd doi tipi pe motoare şi căstile negre asemenea nopții. Opriţi la semafor, pe trecerea de pietoni trece o tânără mămică ce împingea de zor la o motocicletă mică din plastic pe care stătea fiul ei. Cine ştie, poate acel băieţel va devenii un fel de Valentino Rossi.

Alex arată cu degetul la semafor apoi brusc îl duce în faţa noastră, asta însemnând să facem cursă la culoarea verde. Accept provocarea, pun rapid viziera, bag în viteză si aştept. Semaforul indică verde, plec turând motorul până la refuz lasându-l pe Alex cu mult în spate. După ce câştig cursa, mă uit să văd pe unde a rămas aiuritul, dar tot ce văd este cum un taximetrist îl spulberă din plin venind din partea laterala. Întorc extrem de rapid si fug cat pot de repede spre el. Casca este ruptă în două, trupul zace intr-un lac de sange.
Nu mai dă niciun semn cum că ar mai fi în viață, smucitul și strigatul nu sunt de folos, dar tot nu îmi vine să cred. Motorul este şi el distrus. Peste tot este o combinatie intre ulei, sange și durere. Nu mai gândeam şi nu mai vedeam nimic decat negrul vizierei și trupul prietenului meu rămas acum făra viata.

Se aud sirenele, nu îmi explic cum au ajuns așa repede. Merg rapid spre motor, smulg numărul de înmatriculare pentru a nu avea probleme și mai mari şi il îndes repede în geacă apoi plec în trombă ignorând orice culoare afișată de semafoarele ce îmi stau în cale. Nu mă împac cu ideea că fug şi îmi las prietenul acolo, nu îmi sta în fire să fug de probleme, dar nu risc să fiu închis pentru curse de stradă, chiar dacă asta merit. Cum o să le explic rudelor lui? Cum o să mă iert? Cum...?
De fiecare dată când închid ochii văd imaginea roții ce se învârte încet, iar lângă se află corpul neînsuflețit.

La ziua înmormântarii cele două familii sunt prezente. Una din familii este cea de bikeri. Toți erau la cimitir și îl conduceau pe ultimul drum, doar eu stăteam și mă uitam de la îndepărtare prin viziera fumurie a caştii. Nu eram pregatit să mă duc acolo, să văd cum îmi îngroapă fratele.