Salem:The last witch

Capitolul 1

  Am continuat să alerg. Picioarele mă dureau îngrozitor, dar totuși nu m-am oprit. Marginea pădurii era în apropriere. Câinii urlau în spatele meu, amenințând în orice clipă că m-ar putea jupuii în colții lor ascuțiți. Viața mi-era pusă în joc și tot ce vreau este să supraviețuiesc.
Vântul bătea îngrozitor de tare, amplificând sunetele accelerate ale bătăilor inimii. Gâfâiam. Eram cuprinsă de oboseală. Pădurea, singura mea scăpare din acest infern, părea a nu se mai aropria vreodată. Sătenii, nemulțumiți că setea de sânge nu le-a fost amuțită, urlau în urma mea, adresându-mi cuvinte grele. Pareau animale, nu oameni. Din când în când, pietrele pe care aceștia le aruncau în mers, mă nimereau, învinețindu-mi când picioarele, când mâinile sau spatele.
    Am ajuns în pădure. Umbra copacilor îmi alina trupul ostenit. Cu toate acestea, nu mă pot oprii căci fiarele acestora m-ar sfâșia într-o
clipită. Trebuie să ajung la peștera de la baza muntelui. Mi-am tras răsuflarea pentru o secundă și mi-am continuat fuga. Ciulinii mi se agățau în rochia deja făcuta bucățele iar crengile îmi zgâriau fața. Simțeam cum urzicile îmi pișcau gleznele, și cum mici gângănii se urcau pe gambe cautând adăpost. Zgomotul se auzea mai mult ca un ecou. Le-am pierdut urma. Peștera ar trebuii să fie la câțiva zeci de metrii departare, ascunsă în licheni și arbori. O vedeam. Când să ajung în dreptul ei, simt cum ceva tare mă lovește în spatele capului, apoi lumea capată o nuanță blurată, mici stele apărând în colțurile panoramei. M-am forțat să avansez. Piciorul stâng, apoi cel drept. Iar cel stâng, apoi...m-am prăbușit. Nu puteam să țip. Glasul mi-a fost luat de o jivină. Nu puteam să văd. Vederea mi-a fost furată de întuneric. Nu puteam să aud. Totul era o liniște totală. Nu puteam să simt. Simțirea mi-a cedat acum mult timp...
  O mână fermă îmi apucă părul, înnodându-și degetele în cârlionții mei, apoi mă ridică și își pironește privirea în ochii mei. Nu pot să văd decât niște contururi neclare și o bâtă ridicată deasupra capului, apoi, cu o lovitură decisivă, mă forțează într-o stare de dormitare

     M-am trezit cu o durere îngrozitoare la baza capului. Podeaua rece îmi trimitea fiori. Lângă mine, o găleată de apă își făcea veacul. Am privit speriată împrejur, sperând în adâncul sufletului că nu e fix locul acela. Peisajul familiar îmi făcea părul măciucă. Eram în temniță. Lacrimile mi se strânseră în colțul ochiului. Cu ce am greșit?..
Credeam că am scăpat de acest coșmar. Credeam că acel străin m-a salvat. Credeam că îmi pot creea o viață nouă în "Tărâmul făgăduinței". Speram că o să pot trăi.
Mâna mi-a alunecat pe umeri atingând ușor vârfurile unor cicatrici lăsate de unii dintre cei ce dețineau sclavii pe plantația unde eram forțată să lucrez. Simțeam din nou cum biciul îmi crestează pielea cafenie, iar bucățile de fier, creeate special în forma de cârlig, mi se agățau în piele sfâșiindu-mi și ultima noțiune din ceea ce albii numeau "demnitate". N-am cunoscut niciodată așa ceva, de când m-am născut, și până acum. Țin minte acea blestemată zi, când am fost smulsă de la brațele mamei. Oamenii albi au dat năvală peste satele noastre cu niște bucăți de fier în mână și au început să tragă în toți cei ce încercau să li se adreseze, să le ceară rost. Primul omorât a fost șeful nostru de trib, Abdul-Mutaal. Străinii și-au îndreptat fierul, țintindu-l, apoi s-a auzit un zgomot infernal, un bubuit. Câteva secunde mai târziu, șeful era pe jos, agonizând într-o baltă de sânge. Femeile țipau, iar barbații noștrii erau prea înspăimântați pentru a putea ataca. Omul cu pușcă și-a îndreptat privirea spre noi, femeile și copiii. Încă un zgomot, alt țipăt. Mama mă ținea mai strâns ca niciodată la pieptul ei. Îi auzeam inima cum bate într-un ritm amețitor. Era la fel de speriată ca mine, dar nu îmi amintesc să fi varsat o lacrimă. Celelalte femei jeleau în țărână, dar mama, mama era o femeie cu adevarat puternică. Îmi amintesc cum a alungat leul care ne pândea când eram la joacă, sau, când seara înainte de culcare, îmi povestea despre djini șireți și războinici de neînvins.
Pășind în fața glotei, a apărut șeful gloatei, și, adresându-se alor noștrii, a început să vorbească într-o yorubă stricată și în încă o limbă necunoscută nouă.
    -The strongest men will come with us. So are women and kids. You will work for us. If you have any objections...Spuse acesta arătând spre pușcă.
Mesajul era înțeles, limba nu mai conta. Am fost aliniați, de cei tineri, până la bătrâni, și, pe rând, am fost inspectați. Am fost puși să ridicăm mâinile, să ne aplecăm până la pământ și să le pupăm încălțămintea. Cei ce nu se puteau ridica mai apoi, erau împușcați. Au murit majoritatea bătrânilor, inclusiv mama Adla, care avea 102 ani. Speram ca pe ea să o cruțe. Era bună cu toți copiii, și, când mergeam la ea, își rupea de la gură și ne dădea noua, spunând că ea oricum nu mai are mult de trăit și ca spiritele o să fie mai fericite așa.
Când au terminat inspecția, ne-au luat pe toți, și, timp de trei zile si doua nopți, am călătorit. Mulți dintre noi au murit în acele zile, inclusiv verișoara mamei și pruncul ei încă nenăscut. Nu ne-au lasat să îngropăm corpurile. Nici măcar să le ardem. Frații și surorile noastre își fac și acum veacul în acele locuri toride. Într-un final, am ajuns la ceea ce ei numeau "plantație". Femeile și copiii au fost trimise să culeagă trestie, de dimineață până seara, iar bărbații, în mine. Așa am petrecut un deceniu și jumătate din viață, până când...Intr-o seară, când munca a fost terminată, am fost chemată la șef. Unul dintre bărbații din tribul nostru, sau ce a mai rămas din el, a furat un diamant și a fugit. Am fost întrebată dacă sunt implicată în asta. Răspunsurile mele negative nu i-au mulțumit, așa că am fost dusă în fața tuturor, dezbrăcată și biciuită. Durerea îmi săgeta fiecare oscior în momentul în care bucățile de piele îmi atingeau corpul. A continuat așa zile întregi, până cand făptașul a fost găsit mort, iar diamantul dat dispărut. Atunci, a început calvarul. Presupusele pauze, au fost complet eliminate. Mâncarea și așa insuficientă, redusă la jumătate iar apa aproape inexistentă. Până acum ni s-au asigurat resursele cât să ne păstram sănătoși, dar acum, cât să nu murim. Am supraviețuit așa luni întregi, până când am căzut secerată. Unul dintre paznici a țipat după mine ca să mă întorc la lucru. Văzând că nu răspund, acesta s-a deplasat până în rândul în care mă prabușisem eu. Simțeam cum ard. Broboane reci de sudoare mi se scurgeau pe frunte. Paznicul al cărui nume nu mi-era permis să-l știu, și-a îndreptat pușca spre fruntea mea. Când să apese, s-a auzit un strigăt.
-Hey! Ce faci acolo?!
Doi străini mergeau spre biroul șefului cel mare. Unul dintre ei a fugit într-un suflet spre ceea ce urma sa fie "scena crimei". A ignorat împrejurările și s-a aruncat în genunchi lângă mine, trecându-și una dintre mâini pe sub capul meu, iar cealaltă pe sub picioare și ridicându-mă. Avea trupul solid, pielea fiindu-i puțin bronzată. Părul și-l purta dat pe spate iar ochii îi erau de culoarea cerului. M-a dus pe brațe până la infirmerie, unde m-a lăsat pe un pat și s-a dus  să vorbească cu doctorul, apoi a plecat.
  A doua zi, l-am văzut iar. Era acompaniat de unul dintre șefi. Mi-a zâmbit, și a trecut mai departe. O săptămână mai târziu, pe când era seară, ne-am întâlnit din nou. I-am mulțumit pentru că mi-a salvat viața.
M-a privit. În ochi îi puteam vedea mila. M-a întrebat care mi-e numele.
  -Tituba, i-am răspuns eu.
  -Ei bine, Tituba, eu sunt Joshua.
Zilele au trecut, iar schimburile fugare de vorbe au continuat. Noaptea, la putin timp dupa stingere, ne ascundeam in partea salbatica si povesteam, eu despre Africa, el despre o țară necunoscută mie, o țară pe care el o numea "Tărâmul făgăduinței". Acolo toți oamenii erau liberi si egali, acolo era paradisul.
    Visarea mi-e distrusa de un scârțâit și de o izbitură. Ușa temniței se deschise și înăuntru intră el. Cel ce m-a salvat din coșmar, și, în același timp, cel care m-a cufundat în negura morții.
   -Tituba.
Mi-am ridicat capul și l-am privit pentru o secunda în ochi. Privirea lui mă sfredelea făcându-mă să mă simt vinovata pentru toate neplăcerile lumii.
  -Tituba.
Am vrut să răspund, însă glaciaritatea din glasul lui îmi făcea corpul să tremure și glasul să-mi piară. Știam că este dezamăgit de mine, știam că ar fi trebuit să mă lase în plantația de trestie unde m-a văzut prima dată. Lacrimile sărate îmi scăldau pomeții, lăsând dâre inestetice.
   A pășit în celulă și s-a aplecat pană a ajuns la nivelul meu. Cu degetul său mare, mi-a șters lacrimile, lăsând afecțiunea obișnuită să dispară. Între noi nu mai exista vraja care cândva ne-a ținut împreună. Știam că tot ce am simțit vreodată pentru mine a murit. M-a apucat de braț ridicându-mă. Picioarele parcă nu-mi puteau susține greutatea. Mă simțeam ca un curcan înainte de tăiere.
   Nici nu-mi aduc aminte cum m-a scos din acea încăpere rece.Nemulțumirea  publicului m-a trezit la crunta realitate.
  "Omorâți vrăjitoarea!"
  "Piei copilă a diavolului!"
  "O să arzi în flăcările iadului!"
Priveam spre mulțimea furioasă. Ura și setea de răzbunare li se putea citii în ochi. Până și copiii îmi aclamau condamnarea la moarte. Cine sunt adevărații copii ai diavolului?
  Am pășit în sala de audiere. Am fost aici când Bridget a fost acuzata de vrăjitorie. Se pare că acum e rândul meu..
M-am așezat în centrul încăperii,precedata de pastorul acestui oraș. Vocea lui tună în încăpere,amorțind până și ultima șusoteală a audienței.Se așeză în fața mulțimii și începu să vorbească:
  -Din ziua în care a venit în orașul nostru, această femeie a adus numai nenorociri și pierderi! Trei copile au căzut la pat în urma vizitei locuinței vrăjitoarei! Trei dintre copilele noastre, oameni buni! Aveți de gând s-o lăsați să scape nepedepsită? E o vrăjitoare! O...o...o criminală! Spuneți! Ce merită această femeie josnică care s-a vândut însuși diavolului?
  Șoaptele din sală s-au transformat în țipete, iar țipetele, în aclamații. Strigau toți la unison același lucru: omorâți vrăjitoarea!
  -Spuneți, dragii mei săteni, cum ar trebuii să fie trimisă la judecata supremă?
  -Pe rug!
  -Înecată!
  -Bătută cu pietre!
S-a votat. Într-un puseu de bunătate, sătenii s-au învoit ca doar să mă spânzure în ziua când luna va fi plină...
M-au luat din fața publicului și m-au dus înapoi în temniță, unde am adormit într-o baltă de lacrimi și regrete.