Salem:The last witch

Capitolul 2

Simțeam rozătoarele mișunând prin temnița, parcă așteptând ca un alt nefericit să fie adus aici și să se înfrupte din carnea lui. M-am retras într-un colț și am strâns picioarele la piept într-o încercare disperată de a îi face să se retragă, dar parcă îi provocam și mai tare. Îmi mușcau picioarele scheletice. Lipsa mâncării își spunea cuvântul. Deveneam încet-încet fantoma persoanei care fusesem cândva. Eram plină de vânătai și urme roșiatice care aratau de parcă erau gata să plesnească și să dea drumul la lichidul roșiatic. Varfuri ascuțite îmi atingeau corpul, din cap, pana în vârfurile degetelor. Mă loveau dezgustate de simpla mea prezență. Până și rozătoarelor li se pare că sunt prea nobili pentru a se hrănii cu o vrăjitoare. Nostim, nu?
M-am ridicat în picioare și m-am dus spre marginea gratiilor sperând să prind măcar o vagă urmă de lumină. Razele blânde ale puținelor lumânări îmi mângâiau pielea infectă și pentru câteva secunde mă faceau să uit de iadul pe care îl trăiesc de aproape două saptămâni. Mi-am închis ochii și am încercat să îmi aduc aminte de viața mea, de minunatele tărâmuri în care mi-am petrecut timpul de când am venit pe Tărâmul Nou.
  Gustam din libertate în fiecare secundă și respirație. Nu mai trebuia să  fiu cocoșată de biciuri și de munca neîntreruptă. Puteam avea o viață, chiar ca înainte de a fi luați. Dacă stau să mă gândesc, primele câteva zile de la debarcare au fost similare cu cele din temniță. O încăpere întunecată, gemete înfundate, durere și același miros sărat de trupuri nespălate și râncede. Singura mea speranță erau cele câteva momente în care cei puri ridicau trapa și ne scoteau cât să aprovizioneze nava. Apa de culoarea azurului și aerul curat îmi inspirau puterea de care aveam nevoie pentru a putea trece și de această încercare. Dar acum?...
Nu mai am nimic. Nici credință și nici curaj.
  O picătură de apă mi se scurse pe obraz. Chiar în acel moment, zgomotele unor pași se auziră, iar două siluete se zăriră în penumbră. Am fugit în colțul meu fiind conștientă de consecințele aproprierii de gratii. Prima dată când am facut asta. Am fost aruncată la pământ și  împunsă în coaste cu un fier înroșit, apoi paznicul a aruncat peste mine o găleată cu apă rece-gheață.
  -Treci la locul tău, târfa a diavolului, mi-a scuipat el cuvintele în față.
Zăngănitul cataramelor cizmelor se auzea din ce în ce mai tare, până când, în fața mea și-au făcut apariția un preot și doua santinele.
-Scoate-ți-o din cușcă, a ordonat preotul.
Unul dintre ei a scos de la brâu un set de chei pe care l-a introdus în lacăt. Mi-am ridicat privirea spre ei, încercând să ma obișnuiesc cu lumina mult prea puternică pentru ochii mei a lămpii pe care acesta o ținea în mână. Nu am apucat să clipesc căci una dintre mâinile acestuia s-au încolăcit în părul meu năclăit. A început să tragă de el, obligându-mă să îl urmez, sau mai bine spus, m-a târât în urma lui până când am ajuns la o încăpere mult mai joasă, în care se aflau un scaun, câteva lanțuri prinse de pereți, iar în mijloc, trona regina încăperii: roata.
-Fiică a domnului, în cele două săptămâni în care ai stat în temniță, nu ți-ai recunoscut credința față de Satan și de practica vrăjilor negre, în ciuda încercărilor la care ai fost expusă. Recunoaște-ți acum credința și Domnul îți va curma suferința. Te va primii în ceruri. Renunță la încăpățânare și recunoaște, fiică a lui Dumnezeu!
-Nu. Sunt. Vrăjitoare, am spus eu agățându-mă de fiecare cuvânt, de parcă asta mi-ar fi schimbat verdictul și soarta, de parcă mi-ar fi demonstrat nevinovăția.
  Preotul mi-a aruncat o privire ranchiunoasă și și-a dus mâna la crucifixul de lemn pe care îl purta la gât. Hainele îi erau simple, călugărești chiar. Tunica-i era de culoarea noroiului uscat iar ceea ce păreau a fi niște ghete necre erau pătate de murdărie si de trecerea timpului. Emana un miros dulce-acrișor de tămâie și transpirație. A șoptit o scurtă rugăciunea din care singurul cuvânt spus destul de tare a fost Amen. A lăsat crucea să-i cadă la loc pe piept.
-Începeți! le-a ordonat el gărzilor, apoi s-a îndreptat spre un furnal de unde a scos niște jăratec și l-a așezat sub roată.
M-au apucat de umeri și trântit de perete. Mi-a scăpat un mic gemăt îndurerat. Gărzile au început să râdă, electrizate de scăparea mea. Le-am putut citii pe chip plăcerea îmbinată într-un amalgam de superioritate și dezgust. Mă zbăteam încercând să scap din strânsorile care îmi zdrobeau oasele.
-Dați-mi drumul, jivinelor! am zbierat eu.
Buimăciți pentru câteva secunde, m-au ridicat în picioare. Nu am avut timp să mă obișnuiesc cu senzația de echilibru, că un pumn a făcut contact cu fața mea. Apoi încă unul. Și încă unul. Gustul metalic al sângelui îmi invada gura. Pete verzui îmi întunecau vederea, trăgându-mă spre abisul somnului.
-Anunță părintele, spuse cel cu mustață.
Observam pentru prima dată de când am fost adusă în această cameră. Cele două santinele erau complet diferite. Primul era înalt, cu o mustață feciorească lăsată deasupra buzei, iar celălalt era de o statură asemănătoare cu a mea, nu prea înalt, dar nici scund. Făcea parte din categoria de mijloc. Nici unul nu era nespus de gras, dar totuși, se puteau observa prin uniformele lor simple umflăturile care le serveau drept abdomen.
Cel de-al doilea a dat din cap, fugind la preotul care se afla în cealaltă cameră. Preotul îl privii indignat, înjurându-l că a fost nevoit să care jăraticul degeaba. Acesta zâmbii promițându-i celui sfânt o sticlă de vin. Îndulcit de promisiunea santinelei, acesta părăsii încăperile fredonând versurile dintr-o melodie bisericească. Am așteptat până când muzica a devenit un ecou, iar ultimul "Lăudat fie Domnul" a fost amuțit de tunelurile întunecate, în care nici până Dumnezeu nu a mai ajuns.
Garda cu mustață s-a pironit deasupra mea începând să-mi rupă hainele zdrențuite.
-Așa, târfo, arată-mi ce ți-a dat diavolul.
M-a ridicat în picioare înfigându-mi capul în perete și izbind de câteva ori, apoi mi-a dat drumul, prăbușindu-mă la pământ. O picătură de sânde s-a prelins pe cizma lui proaspăt lustruită. Și-a inspectat daunele, apoi a scos de la brâu o batistă. A șters pata roșie și s-a uitat la mine. Nici nu am apucat bine să respir căci batista din mâna lui stângă era îndesată adânc în gura mea. Mi-a luat mâinile și le-a legat de zalele care atârnau de perete, forțându-mă să stau în picioare. Mi-a smuls și ultimele bucăți de material care îmi acopereau fecioria. S-a dat un pas mai în spate, privindu-și capodopera.
-Adu-mi biciul.
Celălalt îi îndeplinii ordinele, apoi plecă și el pe urmele preotului. Dădu din cap ca și cum și-ar fi luat un adio politicos, și plecă.
Rămas singur, lua biciul în mână și îl ridică, luându-și avânt. În următoarea secundă, se auzi un pocnet și încă o urmă roșiatică iși facu apariția pe abdomen, urmată de un strigăt de durere înăbușit. A continuat. Și a continuat. Și a continuat, pâna când s-a plictisit. Pielea îmi scânteia și îmi pulsa de durere. S-a apropriat de mine și mi-a scos batista umeda din gură. Mi-a atins rănile sângerânde, apăsând în locurile în care lichidul vâscos curgea în mici firișoare. Plictisit și de inspecție, s-a întors la locul lui și a început să își deschida cureaua pantalonilor. L-am privit speriată.
-Nu, nu, nu! Orice numai asta nu! Te implor!
-De ce, târfo? Ți-e frică? Crezi ca diavolul nu o să te mai placă dacă nu ești virgină? Spune, curvo, de câte ori ți-ai tras-o cu diavolul pentru a putea blestema?!
L-am privit în ochi în timp ce mă întorcea cu fața și îmi depărta picioarele sleite de puteri. Nu mai aveam nici un strop de putere pentru a protesta.
S-a poziționat între piciorele mele, și cu o smucitură, eram încolăcită în jurul lui , ridicată deasupra solului. Eram asemenea păpușii de cârpe cu care ma jucam când eram mică. Îi furasem toate cârpele mamei ca sa o pot face. I-am legat capul cu o sfoara găsita prin sat. Nu era perfectă, dar era păpușa mea.
M-a privit furios, apoi mi-a dat drumul. Am simțit o arsură, urmată de o durere groaznică. Simțeam cum sângele îmi curge șiroaie înspre pulpe, asemenea lacrimilor secate.
-Răspunde-mi! Cât ți-ai tras-o?! Curvă nenorocită, vorbește! Ți-a plăcut, nu?! Normal că ți-a plăcut. Altfel te-ai fi oprit înainte de a o omorî pe micuța Elisabeth! Nenorocito! Meriți tot ce ai pățit cât ai stat aici.
  A început să se miște, făcând durerea să pulseze intens. Mă durea.
Secundele păreau ore iar orele păreau o veșnicie. A continuat. Și a continuat. Și a continuat, până când am simțit un lichid vâscos prelingânduse atât pe mine cât și pe bărbăția lui. Lacrimile secaseră. Nu mai puteam face nimic. Mă durea tare. Mi-au luat totul, chiar și voința de a trăii.
  A ieșit din mine și s-a dat câțiva pași înapoi, uitându-se în jos, spre bogăția lui.
  -Uite ce dezastru ai făcut, vrăjitoareo. Acum va trebuii să cureți, știi asta, nu? mi-a spus el rânjind.
  Mi-a dezlegat mâinile. Eram la pământ, prăbușită și înfrântă. M-a apucat de păr și mi-a îndesat în gură acea bucată de carne scârboasă, forțându-mă să mă mișc înainte și înapoi.
-Dacă mușți, o să mori aici și acum. O sa fii mâncată de gândaci și sobolani și nimeni nu o să afle de cadavrul tău prea devreme. Acum curăță tot.
  A început să-mi miște capul. Înainte și înapoi. Înainte și înapoi. Înainte și înapoi, până când același lichid vâscos mi-a invadat gura. Am vrut să-l scuip, dar aceeași bucată de carne îmi fura și această posibilitate. L-am înghițit.
  -Ups, a spus el răzând sonor, apoi depărtându-se și ridicându-și pantalonii. S-a întors și mi-a mai dat un pumn. Petele negre se întețeau, în scurt timp pășind în lumea abisală a viselor.
  I-am văzut chipul. Ma privea. În ochi îi jucau stelele iar zâmbetul i se lății când și-a dat seama că și eu îl priveam în același fel, cu aceeași dorință nestăpânită. Apoi l-am sărutat. Buzele mele le mângâiau pe ale lui, spunându-și una altuia secrete doar de ele știute. M-a lipit de perete, iar eu mi-am încârligat brațele în jurul gâtului lui. Imaginea s-a întunecat, iar baraca de lemn din spatele meu s-a transformat într-un zid rece și umed de piatră. Salvatorul meu a devenit santinela care încerca iar să își vâre bucata aia nenorocită de carne înauntrul meu.
M-am trezit împovărată cu un strat de sudoare care mă acoperea din creștetul capului și până unde mi se terminau picioarele. Taieturile mă dureau îngrozitor, iar sângele uscat încă îmi sălășluia între picioare. M-am prăbușit, rememorând vag ultimele cuvinte ale santinelei, înainte de a mă trimite într-un somn adânc.
  -Ne-ai luat-o pe Elis, acum eu ti-am singurul lucru pe care îl aveai. Baftă mâine, cățea. Sper să nu ne dezamăgești murind din prima.