Râuri de sare

Râurile au secat

     Era deja mult trecut de prânz când m-am trezit. Atunci, după atât de multă vreme de hoinăreală nu mai aveam chef să îmi continui nebunia. Pur și simplu mă săturasem, cred că dormisem prea bine.

     M-am ridicat amețită de somn din patul modest și am încercat să mă orientez. Nu aveam absolut nici o idee unde mă aflam și mă apucă o foame de care nu mai avusesem parte de foarte mult timp din cauza lacrimilor, mâncasem doar de frica morții.

     Trebuia să îl găsesc pe acel bărbat înainte să plec. Mulți își bătuseră joc de mine, el mă ajutase. Înainte să părăsesc încăperea el intră. Nu îmi vine să cred că îl reținusem. Eram ferm convinsă că el era chelnerul.

     Îmi zâmbi. Acest fapt mă făcu să dau înapoi un pas. Mi se părea atât de ciudat să primești un zâmbet atât de... atât de... sincer. Cred că îl speriase gestul meu. Imediat ce am realizat cât de patetică eram, am început să râd. Și râdeam, râdeam... Zici că scăpasem de la nebuni.

     El încearcă să pună mâna pe mine, dar din nou gestul lui mă sperie. Mă dezobişnuisem total de gesturi afective.

     Apoi am început iar să plâng, lucru care chiar îl sperie, dar nu dădu înapoi. Îmi trecu mâna prin păr printr-un gest părintesc și i se blocă (nu mă mai pieptănasem de când îmi începusem hoinăreala). Iar atunci ... am râs ... am râs amândoi cu atâta poftă!

     După ce ne-am revenit, aveam amândoi fețele roșii de la lipsa de aer și lacrimi de fericire ce ni se opriseră pe buze. Ne-am așezat pe pat. Atunci mi-am dat seama de o problemiță: oare cum aveam să ne comunicăm? Evident, el începu să îmi vorbească în chineză. L-am întrerupt și am zis:

      - I don't know chineză.

     Când m-a auzit spunând "chineză" îl cuprinse o fericire ciudată și spuse:

     - Eşti româncă! Ce plăcere! Ce te-a adus pe-aici? Nu arăți prea bine...

     - Poveste lungă. Nu vreau să vorbesc despre asta.

     Nu l-a deranjat răspunsul meu. A început să îmi povestească cum el a fugit de acasă în urmă cu aproximativ cinci ani pentru că era fascinat de China și voia să locuiască în țara asta (ciudate vise mai avea). Am râs amândoi iar.

      Mă așteptam să încerce să mă pună în pat acum că eram trează, dar îmi arătă unde e baia dacă vreau să mă spăl în timp ce el se ducea să îmi aducă ceva de mâncare.

      Am petrecut întreaga sa zi liberă în mica lui camera din pensiunea la care lucra. Până seara (adică maxim 6 ore) deja uitasem ce înseamnă să plângi, simțeam că renăscusem, mă simţeam.... fericită.