Râuri de sare

Interogatoriu

     Bărbatul a încuiat uşa după el. Eu stăteam pe podeaua rece şi curată şi aşteptam să se întâmple ceva, dar omul s-a aşezat confortabil într-un fotoliu şi nu făcea alt ceva decât să mă studieze în amănunt. Eu nu aveam de gând să vorbesc prima şi să încep să mă văicăresc pentru libertate, aşa că am stat amăndoi uitându-ne unul la altul în liniştea spartă de bătăile haotice în uşă timp de câteva minute lungi în care am reuşit să îi fac un portret destul de detailat cu ochii lui mari căprui care divulgau privitorilor faptul că nu era un chinez. Buzele pline îi erau uscate şi şterse, avea nasul borcănat înroşit, deci probabil era răcit şi nu avea şerveţele fine.

     Abia după ce se auziră paşii lui Vlad depărtându-se şovăitori de uşă bărbatul mi-a poruncit cu voce cât se poate de calmă să mă ridic. Nu l-am ascultat, eram prea uimită că şi el ştia română. Atunci se îndreptă spre mine cu un oftat obosit şi mă trase de păr cu o calmitate enervantă. 

     Acum stăteam dreaptă în faţa lui. 

     — Cum te cheamă? zise, dar nu primi decât o privire urâtă. De ce nu îmi vorbeşti? Te-ai supărat că te-am trezit? 

     Din nou nu i-am răspuns şi am observat cum furia începea să pună stăpânire pe el iar, dar se abţinu să urle şi îşi menţinu calmul din glas când continuă:

     —Nu crezi că şi eu am fost supărat când am aflat că mai nou oferim adăpost gratis?

     Tot nu îi răspund, aşa că mă trezesc cu o palmă de toată lauda peste faţă şi spre surprinderea amândurora, reuşesc sa nu mă clintesc.

     — Şti... Putem sta aşa toată ziua, nu mă deranjează. Dar prietenul tău se va topi într-un amestec crud de disperare, curiozitate şi speranţa de a nu îl da afară.

     Cu asta m-a atins şi am zis:

     — Nu prea e vina lui. 

     Îşi înălţă colţurile gurii într-un mod satisfăcut producându-mi scârbă şi vorbi:

     — Dar a cui e?

     — Eu m-am strecurat aici seara trecută ca să mă protejez de ploaie.

     Îşi ridică sprăncenele şi spuse cu o uimire prefăcută:

     — Deci ai trecut tu singurică de paznici, fără pic de ajutor dinăuntru?

     — Da.

     — Atunci cum de Voiculescu te cunoaşte?

     — Ne ştim de mult. Suntem prieteni de familie.

     — Eşti conştientă că există camere de supraveghere?

     — Sunteţi conştient că pot depune plângere pentru că m-aţi agresat?

     A râs scurt şi apăsat:

     — Poliţia de aici nici nu o să se uite la tine, prostuţo. Lucruri de genul ăsta sunt la ordinea zilei pe aici.

     — Atunci mă sinucid.

     — Nici asta nu îi va înmuia. Pe aici nu le prea pasă atâta timp cât nu eşti o persoană importantă, au destui oameni în ţară.

     Nu am răspuns. Începea să mă enerveze din ce în ce mai mult, se purta cu mine ca cu ultima vagaboandă. După uşă se auzeau paşi apropiindu-se. Am tăcut amândoi în timp ce zgomotul ascuţit al tocurilor se opri fiind înlocuit de trei bătăi în uşa de lemn simplu. Atunci bărbatul, văzând că aveam de gând să ţip îmi şopti:

     — Ea e şefa. Dacă află despre tine vei intra în belele mari. E o chinezoaică hotărâtă cu care nu ar trebui să dai ochii dacă nu îi eşti prietenă.

      Tonul îi era grav, aşa că am decis să nu mă risc. Femeia încercă să deschidă uşa, iar după ce observă că era încuiată sparse tăcerea cu nişte cuvinte în chineză, după care veni şi răspunsul lui:

     — Nu, dragă, lucrez şi aş vrea să nu fiu deranjat în orele care urmează.

     Se auzi un ok după care paşii se îndepărtară încet până când au fost absorbiţi în totalitate de liniştea mormântală. Atunci bărbatul îşi repetă prima întrebare:

     — Cum te cheamă?

     — Mara.

     Îmi zâmbi şi zise întinzându-mi prietenos o mână ca şi cum tocmai ne împrieteneam:

     — Eu sunt Carol. Încântat de cunoştinţă!

     Spunând acestea îmi zâmbi în mod ciudat şi după ce mi-am pus suspicioasă mâna mică într-a lui mi-o strânse cu putere şi mă trase lipindu-mă de el. În ochi avea o strălucire ce apăruse după sosirea vocii acelei femei, însă atunci nu îi înțelesesem semnificaţia: dorinţă, ardea de dorinţă iar eu eram prinsă în capcană, nu aveam cum să fug.

     Am încercat zadarnic să mă desprind de trupul lui solid ce mirosea a parfum scump. A înaintat câţiva paşi proptindu-mă dureros între el şi perete. Am început să zbier din toate puterile, deşi eram conştientă că nimeni nu mă  putea auzi deoarece nu s-a sinchisit să mă oprească.

     În toate călătoriile mele am reuşit să scap de violuri în mod miraculos, dar acum acest bărbat mă prinsese şi nu mai aveam cum să scap. Virginitatea mea, care se păstrase mai mult decât mă aşteptasem chiar eu, era pe cale să dispară, să îmi fie furată de un om bogat, unul care ar putea cu uşurinţă să îşi facă rost de o prostituată. O lacrimă îmi gâdilă faţa odată ce am înţeles că nu mai e scăpare şi m-am lăsat moale, m-am lăsat luată pe sus şi trântită pe canapeaua confortabilă fără să ripostez.

     Când a văzut că nu mai opun rezistenţă s-a oprit din a îmi săruta fiecare bucăţică de pile liberă pentru a mă privi , pentru a face cunoştinţă cu privirea mea golă. S-a încruntat şi apoi a fost lovit de realitate:

     — Tu nu ai mai făcut asta până acum...

     Am clătinat din cap. Era primul bărbat căruia îi recunoscusem. Îmi plăcea că reuşisem să mă păstrez atât de mult dar mă temeam că acest lucru dezvăluit unui bărbat poate duce la o imagine a unui copil, iar eu nu mai eram de mult un copil.

     Am observat că îl pusesem în dificultate, dar după câteva secunde lungi s-a dat de pe mine şi m-a ajutat să mă ridic în şezut. Îl priveam curioasă.

     — Şti... Am şi eu o fiică, zise. Nu mi-ar plăcea ca cineva să îi facă ei una ca asta. Nu ştiu ce m-a apucat.

     Acum era stânjenit, dar şi-a revenit rapid:

     — Cum dracu' ai ajuns tu tocmai aici?!