Nota zero la purtare

Secret

Mă trântesc pe canapea si trag cutia mai aproape de mine. E singurul lucru pe care nu l-am despachetat. Deschid cutia si scot la iveală fotografii cu mine si cu Hope. Înainte erau împrăștiate peste tot in camera mea dar am decis ca nu e mai cazul după ce ne certasem. Acum mă uit la ele cu melancolie. Eram asa diferite înainte. Eram ca doua surori iar acum abia ne vorbim. Ma uit la fiecare poza cu atenție parca încercând sa-mi amintesc ce semnifică dar nu găseam nimic legate de ele. Pentru mine nu semnificau nimic. Hope reprezenta pentru mine doar o amică, o persoană pe care de abia o cunosc. Simțeam mila față de ea. Nu stiam cum sa acționez in preajma ei sau cum sa ma comport. Pentru mine era ușor. Nu o cunoșteam. O stiam doar din scurtele imagini pe care mi le aminteam din trecut. Dar erau nesemnificative pentru a mă face să simt ceva pentru ea mai mult decât simt și pentru restul prietenilor mei. Nu eram apropiată de nimeni si nu aveam încredere in nimeni. Poate doar in Andrew, dar in rest mă simțeam distantă de toți. Port in fiecare zi o mască încercând să nu dau pe față faptul ca nu-mi găsesc locul intre ei. Nu stiu cine sunt. Nu stiu ce s-a întâmplat cu mine in ziua in care m-am certat cu Christine dar știu sigur că s-a produs ceva in interiorul meu care m-a scos dupa axa normală a vieții.

Așez pozele in camera mea si pe pereții din sufragerie încercând sa-mi personalizez noua mea casa. Imi plăcea apartamentul si speram sa am și vecini de treaba si liniștiți. Mama mi-a zis ca în acest bloc stau mai mult studenții. Ma opresc câteva minute si privesc poza din mână mea. Era singura poză pe care o aveam cu Justin. Eram mici, aveam in jur de 11-12 anișori. Nu pot să-mi aduc aminte în ce context era făcută poza dar simțeam ceva ciudat cand ma uitam la ea. Amintirea pe care am avut-o cu Justin si Hope, era singura amintire atat de clară si lungă. Până acum avusesem doar imagini în ceață si scurte. Gândul mă duce la Hope. Pana acum am pretins de față cu toți că-mi lipsește chiar si mie mi-am impus asta dar imi dau seama că nu simt nimic. Pur si simplu e un gol uriaș unde ar trebui sa fie ea. Un gol care nu poate fi umplut de nimeni, nici măcar de ea. Pun poza pe noptiera de lângă patul din camera mea si ma întorc la cutii verificând dacă am terminat tot de aranjat. Îmi arunc ochii la ceas si vad ca am întârziat. Imi arunc poșetă pe umar si dau sa ies dar când deschid ușă ochii mei dau de Justin care era pregătit sa bată.

-Hei.

-Hei.- zic eu fâstâcindu-ma

-Pot intra?

-Da... sigur.

Acesta intră si se uita in jur parcă căutând ceva.

-Cauți ceva?

-Da. Ieri am plecat in grabă si mi-am uitat geaca. Ai vazut-o?

-Da. Revin imediat.

Dispar in camera mea si incerc să-mi aduc aminte unde am pus geaca de piele a lui Justin. Îmi aduc aminte ca ieri era îmbrăcat într-un fel si a plecat in alt fel ceea ce ma face sa ma încrunt. Aveam schimburi la el? Unde a trebuit sa plece atat de repede încât nu putea sa se duca acasă să se schimbe? A promis ca vine mai târziu dar nu mai venise. Hope a plecat cu un taxi.

Mă întorc in sufragerie cu geaca in mana si il găsesc pe Justin privind pozele de pe perete.

-Cum te mai simți?

-Mahmureala a trecut, dar mai am amețeli din cauza amintirii.

-Vrei sa te duc până la spital?

-Nu.

Se uita mirat când îmi aude tonul rece si impunător dar refuz să-l privesc. El mă cunoaște doar ca fata superficială care se joaca de a diva prin liceu.

-Trebuie sa plec undeva. Vorbim mai târziu?

-Da.

Nu mai zice nimic si se îndreaptă spre ușă cu mine pe urmele sale. Îi înmânez geaca iar eu încui ușa si ne îndreptăm amândoi spre lift.

-Vrei sa te duc undeva? Sunt cu mașina.

-Am chemat deja  taxiul. Nu e nevoie să te deranjezi.

Tace pentru a doua oara în ultimele cinci minute, gândindu-se numai el știe la ce. Își îndreaptă privirea spre gatul meu si zâmbește. Ma încrunt si imi duc mana la gât dând de lănțișorul de la el. Ii zâmbesc înapoi dar ma grăbesc sa ies când ușile se deschid. Intru in primul taxi pe care il vad fiind atentă la ce e in fata mea refuzând sa ma uit in spate. Ajung in tip record si ii arunc banii șoferului pe scaunul de langa el nepăsându-mi cat i-am lăsat si intru grăbită pe ușile care scot un sunet de clopoței când intru. Mă duc direct in vestiar unde o găsesc pe Tania.

-Scuze ca am întârziat.

-Nu-i nimic, Cath. Mike nici nu a observat, ti-am ținut eu locul.

-Multumesc. Iti dau porția.

-Stai calmă, am luat un bacșiș frumos pe tura ta.

Rad cand imi pace cu ochiu' și mă grăbesc sa imi pun cămașa albă si fusta neagră care fac parte din uniformă. Imi pun un șorț cu logoul restaurantului si ies din vestiar ducandu-ma la mesele de care ma ocup.

Eram chelnerița la un restaurant destul de elegant. Eram mai mult un fel de cafenea dar care servea tot felul de tipuri de mâncare si băutură. Lucrez aici de un an si ceva si nimeni nu știe. Nici măcar părinții. Cred că dacă ar știi nu cred că mi-ar mai da bani. Nu știu cum de am avut norocul de a nu se afla dar simt cum pământul îmi fuge de sub picioare cand dau cu ochii de Justin care intră confuz în cafenea. Nu mă observă așa că se pune la o masa de pe terasa. Era duminica dar la ora asta eram singură pe tură. Era in jur de trei p.m., făceam față la comenzi și colegii mei intră pe la șase, șapte seara. Nu puteam sa fac schimb cu nimeni si nu puteam sa il ignor asa ca mă duc la el si incerc să-mi ascund față in carnețelul din mână mea.

-Imi poți aduce, te rog, o apă plată?

De ce ai intra într-un restaurant sa ceri apa? Doar daca nu..? M-a urmărit.

-M-ai urmărit.

Imi ridic capul din carnețel si mă uit nervoasă la el. Se uită uimit la mine si ma examinează amănunțit, ochii săi rămânând ceva timp pe picioare, iar eu oftez  înjurând in gând că fusta e atât de scurtă.

-Cath?

Imi dau ochii peste cap si încep sa bat nervos din picior. Plec întorcându-ma cu comanda ceruta si ii trântesc paharul pe masă făcându-l să-și revină din holbat.

-Sper sa dai un bacșiș frumos daca m-ai deranjat doar pentru o apă.

-Scuze ca te-am urmărit dar te purtai ciudat si am crezut ca s-a întâmplat ceva. Nimeni nu stie, nu?

-Nu sunt obligată sa dau raportul nimănui, am comenzi,  te rog sa pleci. Apa e din partea casei.

Ma întorc pe călcâie si ma îndrept spre următoarele mese începând sa-mi reiau rutina. Lucram de zor si uitasem de Justin. Nici nu stiam daca mai era acolo sau nu. Nici nu mă mai interesa. Mi-am îndreptat privirea spre masa la care a fost si ma văzut ca paharul era exact unde l-am lăsat dar el nu era. M-am dus la masa ștergând-o si lund paharul. O bancnota de cinci zeci de dolari stătea sub pahar. Telefonul mi-a vibrat așa ca il scot din buzunarul sorțului si  constat ca este un mesaj de la Justin. Cum de a știut ca acum am venit la masă? Ma apropii de balustrada terasei si mă uit in jur dar nu văd semn de el. Mă mai uit odata la un mesaj si il recitesc din nou.

"Scuze de deranj. Nu spun la nimeni. Mersi pentru apă. La cât scapi?"

Trei propoziții si o întrebare atat de scurte ca mi se păreau prea simple pentru felul complex in care este el. Sa ii răspund sau nu? Am tasta in viteză ora la care  termin, apoi ma întorc la lucru. Nu știu dacă era bine să vorbesc cu el sau nu, dar trebuia sa mă asigur că nu va spune la nimeni ca m-a văzut aici.
***
Scuze de întârziere. Sper sa va placa și vă aștept părerile. 😘