Stăteam pe o bancă (,) cu Sara şi alte câteva colege, când Blake apare dintr-o dată lângă noi.
— Axel nu te place aşa că du-te dracu’!
După ce mi-a spus cuvintele alea grele uitându-se rânjind la mine, a plecat alergând şi fetele imediat s-au uitat la mine să vadă cum reacţionez. Nu arătam nici o emoţie. Doar m-am ridicat de pe bancă şi am alergat spre baia fetelor. Mă uitam în oglindă dezgustată, dezgustată de mine cum pot să plac un băiat care a putut să-mi spună acele cuvinte prin prietenul lui cel mai bun.
Imediat fetele s-au strâns în jurul meu, iar una din fete care are mereu chef de glume şi nu-i pasă de nimic, s-a udat pe mâini şi a aruncat cu apă în noi. Mie mi-a intrat direct în ochi, şi cum mă dădusem cu rimel, acum arătam exact ca şi cum aş fi plâns. M-am şters cât am putut şi am încercat să fac ceva, dar s-a sunat şi trebuia să rămân aşa încă o oră. Ora de muzică.
Oh, nu. Nu, nu, nu, nu, nu, nu.
În muzică sunt între Blake şi Axel...
Nu, nu, nu, nu, nu, nu.
Parcă resemnându-mă într-un final, merg încet pe holurile aproape goale spre clasă. Imediat cum ajung văd uşa închisă şi după ce ciocăn, intru scuzându-mă pentru întârziere. Peste tot se auzeau şoapte de genul “a plâns” ; “a plâns pentru Axel” şi “a plâns pentru că i-a spus că n-o place”.
— Scuze, pentru treaba cu “du-te dracu’ ”, spune Blake când îmi pun caietul pe bancă şi geaca pe spătarul scaunului.
— Mda...
În oră nu m-am uitat la el, nu am mai fost atentă când îi auzeam numele, şi nici nu-l mai ascultam când răspundea. Era ca şi cum nu mai exista pentru mine.
