Cerşetorul din colţ

Îl vedeam mereu în colţul străzii, lângă magazinul non-stop din cartier. Un copil plăpând, cu ochi mult prea scrutători şi maturi pentru vârsta lui. Avea cam 10-11 ani dar părea de 15 în ciuda fragilităţii. Stătea acolo doar, fără să ceară nimic. Privea oamenii care intrau şi ieşeau din magazin cu sacoşele încărcate de bunătăţi. Dacă cineva îi întindea 1 leu, lua bănuţii cu o strălucire de neimaginat în ochi. Acel leu însemna o jumătate de pâine pentru el şi fraţii lui în acea seară. Poate că doar pâinea goală o aveau la cină. I-am văzut şi părinţii, de cele mai multe ori beţi şi cu poftă de scandal. Când nu-şi aruncau reciproc injurii, îmbrânceau copilul, îndemnându-l "să producă ceva".
Cu lacrimi în ochi, copilul îşi târâia picioarele spre colţul magazinului. Stătea acolo, în picioare şi cu capul în pământ. M-am apropiat de el şi l-am întrebat dacă îi e foame. Fără să ridice privirea, mi-a răspuns dând scurt din cap. Am intrat în magazin şi am cumpărat un sandwich şi ceva dulce, o pâine mare. Când am ieşit i le-am dat. Şi o hârtie de 5 lei. Foarte puţin dar mult în comparaţie cu alte zile probabil, când poate nici banii de pâine nu-i primea. Măcar era o seară în care îşi potolea foamea împreună cu fraţii lui, şi scăpa de bătaie. Banii ce îi dădusem erau suficienţi pentru băutura părinţilor..

Anul trecut, la începutul lunii decembrie am plănuit o plecare din ţară. Aveam nevoie de unele lucruri pentru drumul lung. Cel mai apropiat magazin aprovizionat este acel non- stop din cartier. Am parcat distrată maşina, eram cu gândul la drumul lung ce mă aştepta, revederea cu omul iubit şi mai ales la concertul celor de la Muse, concert pe care nu voiam să-l ratez. Nu aveam absolut nici o grijă...
Îndreptându-mă spre intrarea magazinului l-am văzut pe micul cerşetor. Purta o bluză subţire, pantaloni de o palmă sub genunchi şi...şosete. Am rămas şocată, erau multe grade cu minus afară iar micuţul ăla era doar în şosete! Într-o fracţiune de secundă m-am gândit la viaţa asta, cât de nedreaptă şi crudă este, m-am gândit la toţi ceilalţi care au prea mult şi la cei care independent de voinţa lor nu au nimic. Nici măcar o pâine pe masă. L-am luat de mână şi am intrat în magazin, am rugat-o pe vânzătoare să-mi arate raionul unde găsesc ceva de încălţat şi îmbrăcat. I-am luat măsurile din privire şi am ales câteva articole, l-am ajutat să se îmbrace, acolo în magazin. Vânzătoarea mă privea cu ochii cât cepele.

"-Astea ai de gând să le plăteşti, toate?" m-a întrebat. Am privit-o scurt şi am rugat-o să-mi calculeze costul produselor.

"-Ştii...e prima dată de când lucrez în comerţ şi văd aşa ceva" continuă ea. Am rugat-o să nu mai spună nimănui, nu voiam să se afle în cartier gestul meu. Am ieşit din magazin cu băiatul de mână. Expresia feţei şi fericirea din privire, zâmbetul din colţul gurii...nu le voi uita niciodată. I-am spus băiatului că voi fii plecată o perioadă lungă de timp şi i-am promis să ne revedem când mă întorc.

Chipul băiatului m-a însoţit tot drumul spre Austria. Abia aşteptam să-l revăd, simţeam o apropiere sufletească, o apropiere mamă-copil. Şi mă simţeam bine, după foarte mult timp chiar mă simţeam bine cu ceea ce simţeam şi îmi doream pentru copilul ăla, un cerşetor din colţul străzii.

Lunile au trecut repede, în luna mai a acestui an m-am întors în ţară. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să trec pe la magazinul din cartier. Am întrebat-o pe vânzătoare dacă l-a văzut în acea zi pe "copilul meu". Aşa îi spuneam, nu-i ştiam nici măcar numele. Sau unde locuieşte.

"-Nu l-am mai văzut de atunci când ai fost cu el aici, să-i cumperi încălţăminte, a fost a doua zi apoi a dispărut. Nici părinţii lui nu au mai fost."mi-a răspuns.

A trecut aproape 1 an. Şi eu continui să-l caut. În fiecare copil din colţul străzii, îmi caut copilul pierdut. Ştiu că nu este al meu, ştiu că acel copil aparţine altor părinţi. Şi mai ştiu că acei oameni, care sunt părinţi doar cu numele, ar fi fost mai mult decât bucuroşi să scape de o gură în plus, şi ar fii acceptat să le adopt copilul.
Nu trece nici o singură zi în care să nu-mi fac drum la magazinul ăla. Am încetat să întreb dacă a fost văzut, dar vânzătoarea neagă scurt din cap, ori de câte ori îmi vede privirea întrebătoare. Îl caut din priviri pe partea cealaltă a străzii. Nimic. Parcă l-a înghiţit pământul. În locul lui, în acelaşi colţ, şi-a făcut apariţia un alt copil. Şi alţi "părinţi". Mamă-sa e gravidă, dar asta nu o împiedică să adune mucuri de ţigară şi să le pufăie cu sete. Tac-su "suge" dintr-un pet de 1 L. Bere. Din când în când, se apropie de prunc şi îi spune ceva. Probabil răspunsul nu este cel dorit pentru că nu ezită să-i tragă o palmă "educativă" după ceafă. Acelaşi scenariu, alţi actori. Acelaşi colţ, alt copil.