„Sunt situatii cand omul nu mai poate sa lucreze sau sa se bucure de viata; caci inevitabilitatea suferintei nu poate fi niciodata controlata. Acceptand provocarea de a suferi cu curaj, viata are sens pana la ultima sa clipita si isi pastreaza literalmente sensul pana la capat. Cu alte cuvinte, sensul vietii este unul neconditionat, pentru ca include chiar si sensul potential al suferintei ce nu poate fi evitata.
Dati-mi voie sa va confrunt cu o definitie, intrucatva stranie, a disperarii. Disperarea poate fi pusa intr-o formula matematica: Disperarea = Suferinta-Sens, adica disperarea este o suferinta fara sens. De indata ce omul gaseste un sens pentru suferinta lui sau un sens pentru viata sa in pofida suferintei, el devine capabil sa o indure si nu ajunge la disperare.
Dati-mi voie sa spun cat se poate de clar faptul ca suferinta nu este sub nicio forma necesara pentru a gasi sensul. Dar insist asupra faptului ca sensul este posibil in pofida suferintei, daca, desigur, suferinta este inevitabila. Daca ea poate fi insa evitata, cel mai plin de sens lucru este sa ii indepartam cauza, fie ea una psihologica, filozofica sau politica. A suferi fara sa fie nevoie este o chestiune mai degraba de masochism decat de eroism.
Un om care se lasa sa decada pentru ca nu mai putea vedea niciun scop in viitor se descoperea potopit de ganduri retrospective. Am vorbit deja, intr-un alt context, despre tendinta de a privi spre trecut pentru a face prezentul, dimpreuna cu toate ororile lui, mai putin real. Dar in jefuirea prezentului de propria-i realitate zace un oarecare pericol. Devenea usor sa treci cu vederea prilejurile de a face ceva pozitiv cu viata de lagar – prilejuri care chiar existau. A privi „existenta provizorie” ca ireala constituia in sine insasi, un factor important care determina prizonierul sa renunte la a se mai agata de viata; intr-un fel, totul devenea fara sens. Astfel de oameni uita ca adeseori tocmai o atare situatie exterioara exceptional de dificila ii ofera omului sansa de a creste spiritual dincolo de sine insusi. In loc sa fi luat greutatile din lagar ca pe un test al propriei tarii launtrice, ei nu-si luau viata in serios si o dispretuiau ca pe ceva fara insemnatate. Preferau sa-si inchida ochii si sa traiasca in trecut. Pentru astfel de oameni, viata devenea lipsita de sens.
Am putea spune ca cei mai multi oameni din lagarul de concentrare credeau ca oportunitatile reale pe care ni le oferea viata s-au dus. Totusi, in realitate, mai existau o oportunitate si o provocare. Puteai obtine o victorie din aceste experiente, transformandu-ti viata intr-o biruinta launtrica, sau puteai sa ignori provocarea si sa vegetezi pur si simplu, asa cum si faceau cei mai multi detinuti.
Situatia noastra nu era cea mai groaznica la care ne-am fi putut gandi. Am spus ca fiecare dintre noi trebuia sa se intrebe ce pierderi de neinlocuit va fi suferit pana atunci. Cine se afla inca in viata avea motive sa mai traga nadejde. Sanatatea, familia, fericirea, posibilitatile profesionale, norocul, pozitia in societate – toate acestea erau lucruri ce puteau fi redobandite. La urma urmei, aveam toate oasele intregi. Toate prin cate trecuseram ar mai fi putut constitui o zestre pentru viitor. Si am citat din Nietzsche: „Ceea ce nu ma omoara, ma intareste”.
Apoi am vorbit despre viitor. Am spus ca celui ce-l priveste cu obiectivitate, viitorul trebuie sa îi para lipsit de speranta. Am fost de acord cu faptul ca fiecare dintre noi putea ghici cat de mici ii erau sansele de supravietuire. Le-am spus ca, desi nu era epidemie de tifos in lagar, mi-am estimat propriile sanse la una din douazeci. Dar le-am spus si ca, in ciuda acestui fapt, nu aveam de gand sa-mi pierd speranta si sa ma dau batut. Caci nimeni nu putea sti ce-i rezerva viitorul, cu atat mai putin ora urmatoare. Chiar daca nu ne puteam astepta la niste evenimente militare senzationale in zilele urmatoare, cine putea sti mai bine decat noi, dupa atata experienta asimilata in lagar, ce mari sanse ni se puteau deschide cateodata, chiar pe neasteptate, chiar si daca doar la nivel individual. De exemplu, puteam fi detasati pe neasteptate cu o echipa beneficiind de conditii de lucru exceptionale – caci acesta era genul de lucru care constituia „norocul” prizonierului.
Dar nu doar ca le-am vorbit despre viitor si despre valul care-l acoperea, ci am mentionat si trecutul, toate bucuriile lui si faptul ca lumina lui stralucea chiar si in intunericul acelor clipe. Din nou am citat dintr-un poet – pentru a evita sa par ca predic – care scrisese asa: „Ceea ce tu ai vietuit, nicio forta de pe pamant nu-ti mai poate lua”. Nu doar trairile noastre, ci si tot ceea ce facusem, gandurile marete pe care le vom fi nutrit si tot ceea ce am suferit, toate acestea nu sunt pierdute, chiar daca tin de trecut, caci noi le-am adus in fiinta. A fi fost este, de asemenea, un fel de a fiinta si, probabil, cel mai sigur. Apoi am vorbit despre multele prilejuri de a da sens vietii. Le-am spus camarazilor mei ca viata omului, oricare ar fi imprejurarile, nu inceteaza niciodata sa aiba sens si ca acest nemarginit sens al vietii include suferinta si sfarsitul, privatiunea si moartea. Le-am cerut bietelor fapturi care ma ascultau atente in intunericul baracii sa faca fata gravitatii situatiei in care ne gaseam. Nu trebuiau sa-si piarda speranta, ci sa-si pastreze curajul avand siguranta ca lipsa sortilor de izbanda in lupta noastra nu ii scadea acesteia cu nimic din demnitate si sens.
Am spus ca, in acele ceasuri grele, pe fiecare dintre noi ne privea cineva – un prieten, o sotie, cineva viu sau cineva mort, ori Dumnezeu – si ca nu se astepta sa il dezamagim. Ca spera sa ne afle suferind cu fruntea sus – nu ca niste nenorociti, ci ca unii care stim cum sa murim.
Odata, un medic generalist in varsta a apelat la mine din cauza unei depresii severe. Nu putea trece peste pierderea sotiei sale, care murise cu doi ani inainte si pe care o iubise mai presus de orice. Dar cum puteam eu sa-l ajut? Ce sa-i spun? Ei bine, m-am abtinut sa-i spun ceva la nimereala si in schimb l-am confruntat cu intrebarea: „Doctore, ce s-ar fi intamplat daca ai fi murit dumneata primul si sotia dumitale ti-ar fi supravietuit?” „Oh, mi-a raspuns el, ar fi fost ingrozitor! Ce ar mai fi suferit!” Atunci i-am replicat: „Vezi, doctore, sotia dumitale a fost crutata de o astfel de suferinta, si negresit ca tu esti acela care ai crutat-o, cu pretul faptului ca tu ii supravietuiesti si o jelesti.” Nu mi-a raspuns absolut nimic, dar mi-a strans mana si a parasit linistit cabinetul meu. Intr-un fel, suferinta inceteaza sa mai fie suferinta din clipa in care isii gaseste un sens, ca de pilda sensul sacrificiului. Din clipa in care am reusit sa ii schimb atitudinea fata de soarta pe care n-o mai putea schimba, el a putut cel putin a vada sensul suferintei sale.
Cand omul descopera ca destinul lui este sa sufere, va trebui sa-si accepte suferinta ca fiind propria sa misiune; singura si unica lui misiune. Va trebui sa realizeze faptul ca pana si in aceasta suferinta a sa, el este unic si singur in intregul univers. Nimeni nu-l poate scuti de suferintaa lui sau nu poate sa sufere in locul sau. Singura lui sansa tine de modul cum isi poarta povara. (Referindu-se la situatiile pe care nu le poti influenta sau schimba, care nu tin de tine, cum ar fi pierderea cuiva drag sau unele evenimente istorice sau calamitati care nu stau in puterea noastra sa le controlam sau sa le oprim).
De indata ce ni s-a dezvaluit sensul suferintei, am refuzat sa bagatelizam sau sa ne indulcim chinurile din lagar ignorandu-le sau nutrind iluzii false si intretinand un optimism artificial. Suferinta devenise pentru noi o sarcina careia nu voiam sa-i intoarcem spatele. Ne dadeam seama de oportunitatile ascunse pe care ea ni le oferea ca sa realizam ceva, acele oportunitati care l-au facut pe poetul Rilke sa scrie: „Cat de mare e suferinta prin care trebuie sa trecem!” Rilke vorbea despre acea „indurare a suferintei”, la fel cum altii vorbesc despre indeplinirea unei munci oarecare. Si noi chiar ca aveam destula suferinta prin care sa trecem. De aceea, era nevoie sa facem fata intregii suferinte, incercand sa reducem la minimum momentele de slabiciune si lacrimile scapate pe furis. Dar nu era cazul sa te rusinezi de lacrimile tale, caci ele erau dovada celui mai mare curaj omenesc: curajul de a suferi.
Nu trebuie sa uitam niciodata ca putem gasi un sens in viata chiar si atunci cand suntem confruntati cu o situatie deznadajduita, cand avem de infruntat o soarta pe care nu o mai putem schimba. Caci ceea ce conteaza atunci este sa dam dovada de acel unic potential uman la cotele sale cele mai inalte, care consta in a transforma o tragedie personala intr-un triumf, in a transforma o nenorocire intr-o realizare omeneasca. Cand nu mai putem schimba o situatie – ganditi-va doar la o boala incurabila, cum ar fi de pilda un cancer neoperabil – atunci suntem provocati sa ne schimbam pe noi insine.
Lucrul de care aveam cu adevarat nevoie era o schimbare fundamentala a atitudinii noastre fata de viata. A trebuit sa invatam noi insine, ba inca a trebuit sa-l invatam si pe semenul nostru disperat ca ceea ce conteaza cu adevarat este nu ceea ce asteptam noi de la viata, ci mai degraba ceea ce viata asteapta de la noi. Trebuia sa incetam a ne mai intreba care este sensul vietii si, in schimb, sa ne gandim ca noi insine eram intrebati asta de catre viata – zi de zi si ceas de ceas. Raspunsul nostru trebuia sa constea nu in palavrageala si meditatie, ci in actiune justa. La urma urmei, viata inseamna sa iti asumi responsabilitatea de a gasi raspunsul just la problemele acesteia si de a face fata sarcinilor pe care ea i le traseaza fiecaruia dintre noi.
#Spre_să_vă_placa_va_iubeeee 😍😍😍❤❤❤
