Trandafirul Ofilit

Sub soarele dimineții

Soarele a dat viață din totdeauna, a avut grijă ca totul să aibă parte de bucurii pe Pământ... poate de aia a și lăsat stelele printre care mai mare l-a pus pe Luceafăr... oricum... așa mă simțeam eu pe la 5 ani, când fără să am mintea prea coaptă mă jucam pe afară.

Era o dimineață senină de aprilie, chiar se apropia ziua mea, eu priveam cerul și albinele și păsările care, după părerea mea îl încărcau cumplit. Nu am stat mult timp în loc, m-am dus să mă joc în fața casei. Aici la țară, unde trăiam, mama avea o grădină de flori: crini, panseluțe, ferigi, tot soiul de alte flori, dar mai ales trandafiri!

Așa, zbenguindu-mă , cu mintea după un fluture probabil (nu-mi mai amintesc exact) m-am împiedicat de o piatră și mi-am zgâriat abdomenul în spinii unuia dintre trandafiri, iar zgârietura ținea de la piept până mai jos de buric. Sângele curgea asemenea vinului care se prelinge pe pahar după ce a fost băut, iar o picătură mai rebelă s-a lăsat neînghițită.
Totuși,  toate astea nu mă speriau, dar acolo, pe jos, pe când sângele se îmbina cu pământul uscat, priveam la trandafirul care stătea impunător deasupra mea și mă gândeam: „Wow, ce impunător!”  Atunci o aud pe mama:

- Copile! Iar mi-ai stricat florile!!! Ce-ai făcut, mă, copile? Ia uite, ești plin de sânge și de țărână! Mișcă imediat în casă!
Copil fiind nu-mi dădeam seama de anumite lucruri, dar de pe atunci știam că mama se comporta foarte urât cu mine... despre tata nu am vorbe fiindcă mă părăsise la 2 ani... nu mai vorbise cu mine și chiar simțeam că nu-i pasă de mine. La urma urmei, un părinte care nu se implică în  mod benefic în viața copilului nu e părinte...

Revenind... m-a bătut fiindcă rupsesem o bluză și distrusesem câteva panseluțe, dar deja eram obișnuit cu bătaia.

În fine, rămăsesem cu gândul la trandafirul car parcă intenționat îmi pusese fața la pământ. Îmi aminteam mereu imaginea lui impunătoare: spinii amenințători care erau foarte aproape de mine, petalele care opeau lumina soarelui să ajungă pe fața mea, frunzele care bătute de vânt parcă-mi ziceau: „Pleacă! Nu e aici locul tău! Ăsta e teritoriul meu și tu nu ești binevenit!”

Atunci mi-am dat seama, deși aveam numai 5 ani că viața e dură și poți oricând să cazi. De aceea trebuia să fiu eu cel care supune, nu cel care e supus și totodată să las mereu o notă de frumusețe, mi-am dat seama că trebuia să fiu asemenea unui trandafir!