Masca de sticlă

2.Cursă spre cer

9 luni mai târziu
Sfârşitul lui octombrie

Vântul rece de toamnă adie printre crengile copacilor dezgoliți, făcându-i pe aceștia să pară în prag de furtună, în timp ce norii grei de ploaie se adună peste micul orășel, gata să-și reverse lacrimile peste mohorâții locuitori care își văd de treaba lor.
Undeva, la capăt de oraş, o mână de tineri nici măcar nu îşi dau seama de ce va urma. Starea vremii era ultima lor grijă.

Drumul de țară se întinde drept înaintea mea îmbiindu-mă să-mi las nebunia să-şi facă de cap.
Turez motorul, sunetul acestuia fiind muzică cerească pentru urechile mele, apoi îmi concentrez atenția pe ce se află drept în față.
Văd pădurea deschizându-se în fața mea, cum drumul prăfuit se transformă într-o potecă plină de obstacole, cum cursa asta devine al naibii de periculoasă. Exact cum îmi place.
Nu-mi pasă de pericol, de adversarii care-mi suflă-n ceafă, nu-mi pasă nici măcar de cursă. Tot ce contează acum e senzația pe care mi-o dă motocicleta de sub mine, care mănâncă kilometri și pare dornică de mai mult. Simt dorința de adrenalină goninându-mi prin vene, implorându-mă să îi dau ce vrea, ca un drog pe care-l iei o dată şi devii dependent pe viață. Pericolul e drogul meu.

Îndrăznesc să arunc o singură privire în oglinda retrovizioare pentru a vedea că sunt singură. Toți ceilalți au rămas în urmă, chinuindu-se încă să-mi răpească victoria. Nici o şansă.
Când sunt pe punctul de mă lăsa prinsă în vâltoarea victoriei, observ cu coada ochiului un motor mâncând cu viteză distanța dintre noi.
Îmi dau seama că e tipul cel nou, bebelușul la prima lui cursă aici.

"Bine, copilaş, vrei să ne jucăm?"

Cu un rânjet demet pe chipul ascuns de cască mă prind mai bine de ghidon și evit la limită gropiile uscate de secetă care îngreunează traseul. Frigul îşi face loc prin jacheta de piele dându-mi o stare de nelinişte. E timpul să jucăm dur.
Intru pe potecă, astfel tăindu-i lui calea şi continui să mă țin tare, nepermițându-i să mă întreacă.

"Cursa asta e a mea, baby."

Până la urmă ăsta e scopul întrecerilor, cel mai bun e învingător, restul să se ducă naibii și să învețe să stea în șa.

Iau curbele la limită, mă forțez să nu micşorez viteza şi mă lupt cu autocontrolul meu să nu mă dezlănțui în cel mai rău mod, altfel "copilul" e un om mort.
O nouă mişcare din partea lui îl aduce la egalitate cu mine, fiecare luptând pentru locul învingătorului, amândoi plini de adrenalină și mâncați de sentimentul de invincibilitate. Amândoi gonind în această cursă mortală spre cer.
Neatenția mea m-a costat, dar nu pentru mult timp. Văd la limită următoare curbă şi ştiu că suntem pe ultima sută de metri de linia de sosire. Duc piciorul la ambreaj pentru a scădea viteza, dar când îl văd şi pe el făcând la fel un gând sinucigaș îmi trece prin minte. Îmi ia doar o clipă să mă decid, apoi ridic piciorul de pe pedală. Știu cât de periculoasă e acțiunea mea, ştiu că ar trebui să încetinesc, dar nu-mi pasă. Ca să fiu sinceră nu faptul de a câștiga mă face să fiu așa, ci dorința de nestăvilit de a înfrunta pericolul, de a mă lua la întrecere cu moartea. Din nou.

Iau curba cu viteză prea mare, astfel  ies de pe drumul îngust de până acum și ajung în pădurea care îl împrejmuiește. Scad viteza cu o treaptă încercând să mențin direcția şi în acelaşi timp să nu mă ciocnesc de vreun copac sau tufă sau animal. După câteva minute bune de condus printre arborii bătrâni şi noduroşi o văd, ieșirea ascunsă care mă va scoate din nou la drumul principal, departe de acea potecă pe care el încă visează că e câştigător. Doar un cunoscător ar şti unde este această mică scurtătură, iar întâmplarea face ca eu să fiu unul.
Și astfel sunt cu mult în fața adversarului meu, acestă cărare tăind din distanță. Trec linia de sosire în uralele mulțimii și a oamenilor care știu de ce sunt în stare, care mă urăsc în secret, dar mă bat pe spate în acest moment.

Las motorul să se stingă şi mă dau jos de pe ea. O mângâi cu tandrețe şi îmi las inima să-şi revină la bătăile obişnuite. Nimic nu poate egala o cursă. Nimic.
Îi las pe cei din jur să-mi arunce vorbe de laudă, să mă bată prietenește pe spate sau să-mi strângă mâna înmănuşată.

Simt furnicături pe ceafă la câteva secunde după ce pierzătorul a trecut linia, iar motorul i s-a oprit. Mă întorc spre locul de unde el mă ațintește cu privirea şi-l privesc. Acum, că nu mai poartă cască pot să-i văd chipul încadrat de șuvițe întunecate și transpirate. Privirea sa e pătrunzătoare și de la distanță, și îmi trimite mici fiori pe spate. Nu cred că e foarte încântat de mica mea cascadorie. A fost aşa aproape de a câştiga. Aproape, dar atât de departe.
Îi dă casca prietenului său și se îndreaptă spre mine cu un pas sigur. Instantaneu capetele tuturor se îndreaptă spre el. Tipul e un frumos exemplar de "aşa mi-aş dori şi eu".
Se oprește la o lungime de braț de locul unde mă aflu și mă cercetează curios, așa cum examinezi un rival pentru ai afla secretele.

-Bună cursă, zice întinzându-mi mâna. Știi să trăiești periculos, tipule, trebuie să admit asta.

Îi ignor mâna întinsă și încep să-mi desfac curelușele de la cască. O scot cu mișcări lente, ca mai apoi să-mi scutur pletele roșcate. Cât urăsc să-mi simt părul de la ceafă îmbibat în transpirație, dar nici nebunia mea nu mă poate face atât de nechibzuită încât să renunț la cască, mai ales când e vorba de o cursă.

Albastrul întâlnește cel mai intens verde văzut vreodată. Deși un mușchi de pe fața lui a tresărit la aflarea identității mele, ochii lui nu au exprimat nimic. Pupila nu s-a micșorat, nici nu s-a mărit, deci nu-i nici nervos, nici surprins. De obicei, băieții se află între ranchiună şi admirație când află că au fost învinși de o fată, dar nu şi el. Tipul ăsta ar putea să se apuce de poker, ar fi genial la asta.

-Pericolul e un drog, trebuie să fi imun sau să îți placă atât de mult încât să nu-ți mai pese de viața ta ca să poți să-l guști din plin, zic lăsând casca pe motor și îndreptându-mă spre locul unde mă aștepta Edy. În rest, e doar un joc fără reguli... tipule.

Ajung lângă cel mai bun prieten al meu şi îi arunc cheile motorului său. În acea clipă cerul se rupe, iar o ploaie  violentă ne loveşte cu furie. Fulgerul loveşte pe cerul întunecat, tunetul se face auzit în depărtare, iar eu stau acolo, cu un zâmbet tâmp pe chip şi urmăresc spectacolul naturii.

-Mariane, asta a fost pentru tine, surioară.

"Minune de anul nou, am putut şi eu să scriu la cartea asta. De ceva vreme mă chinui să scriu capitolul ăsta, dar se pare că azi a fost ziua cea mare."

~Votează dacă ți-a plăcut~