ne-am ciocnit pe hol

dar de care mă îndrăgostesc pe zi ce trece

Bună,  jurnalule!

 

Ȋn sfârşit am găsit puțin timp liber să mai scriu câte ceva în tine. Nu ai idee câte s-au întâmplat în aceste 4 zile în care nu am mai scris nimic.

 

Ȋn primul rând, la concurs nu am luat premiu. Am fost prima sub ultima mențiune, iar ultima mențiune s-a nimerit fix Dan. Ȋn mod surprinzător, nu mi-a părut atât de rău pe cât mă aşteptam. E clar, e grav dacă absolut nimic nu mă deranjează la el.

 

Ieri s-a întâmplat ceva... interesant. Thea m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să ieşim, cum era sâmbătă şi frumos afară, nu am avut nimic împotrivă. De aş fi ştiut ce are de gând, m-aş fi bătut cu cuie de pat şi nu m-aş fi ridicat de acolo sub nicio formă.

 

Mi-a spus că ne vedem la ora 6 în fața statuii din centru, unde ne întâlneam de obicei. Nu era un loc prea aglomerat, ceea ce era bine pentru că aşa ne vedeam uşor de la depărtare. Am ajuns la timp în fața statuii, însă aparent nu mai era nimeni. Am sunat-o pe Thea şi mi-a spus că s-a aşezat fix pe bancă de lângă statuie, dar când m-am dus într-acolo, nu am găsit-o pe Thea.

 

Ȋn schimb, l-am găsit pe Dan, care vorbea la telefon. Din ce am auzit, spunea ceva de genul "Thea, eu am ajuns, sunt pe banca de lângă statuie! Unde naiba... Dar nu te văd! Stai, stai, nu închide! Fuck..."

 

După ce a închis, s-a uitat la mine, apoi mi-a spus "Bună, pe cine aştepți?", iar eu m-am roşit toată, însă am reuşit să răspund "Uhm, pe Thea...", la care el "Și eu tot pe Thea. Mi-a spus că e deja aici dar nu o văd nicăieri. Pune ea ceva la cale.".

 

Aceea ar fi fost ocazia perfectă. Era clar că Thea a pus asta la cale ca eu să am o întâlnire improvizată cu Dan, însă am făcut o prostie enormă şi i-am spus: "Eu, uhm... trebuie să... plec." apoi m-am întors cu spatele la el şi am plecat grăbită de lângă statuie. L-am auzit strigând în urma mea "Stai! Cum rămâne cu Thea?" însă m-am prefăcut că nu am auzit şi mi-am continuat mersul care se transformase deja în fugă.

 

De ce? De ce m-am panicat în halul ăsta? Am început să plâng în timp ce alergam spre casă. Am început să plâng de ruşine, de neputință, îmi era ruşine de incapacitatea mea de a profita de cele mai ofertante ocazii şi de a-mi ruina singura şansele.

 

Ȋn acel moment am realizat că nu aveam încredere în mine şi că nu puteam să fac asta. Probabil că nu i-aş fi vorbit niciodată.

 

Ȋnsă m-a prins din urmă şi m-a oprit din fugă.

 

S-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat cu un glas chiar foarte calm: "Tu nu cumva ai fost la concursul ăla de la chimie?" iar răspunsul meu a urmat: "Ba d-da... mi-ai cerut nişte formule, parcă!" am apus eu încercând să par cât de cât veselă. Mi-a zâmbit pentru câteva clipe, iar apoi m-am uitat în altă parte, căci am simțit că ochii lui căprui mă topeau. Următoarele lui cuvinte au reuşit să îmi inmoaie genunchii: "Dar nu am reținut cum te cheamă totuşi." Nu voiam să mă mai panichez, aşa că am privit în sus, drept în ochii aceia căprui, în care îmi puteam reflecta chipul înroşit din cauza emoțiilor.

 

Și în acea secundă mi-am observat reflexia în ochii lui. Eram... frumoasă. Cel puțin, îmi plăcea ce văd. Mi-am dat seama că Dan nu era cu nimic mai presus decât mine, şi probabil că aş fi avut şanse să îi creez o impresie chiar foarte bună. Aşa că mi-am adunat cumpătul şi i-am răspuns cu un zâmbet plin de siguranță: "Kara. Pe tine?" "Damon. Dar cam toți prietenii îmi spun Jennings, m-am obişnuit aşa."

 

Da, jurnal. Ȋn sfârşit. I-am aflat numele. Nimic nu mai putea să mă dărâme. Nu mai aveam nesiguranțe, în sfârşit mă simțeam încrezătoare. Până la urmă, am fost destul de aproape cu porecla pe care i-o dădusem. Nu e mare diferența între Damon şi Dan, nu?

 

Damon Jennings. Atât de perfect. Atât de... Dan! Nici nu mi-a mai păsat de toate emoțiile pe care le avusem cu câteva clipe înainte! Nici nu mi-am dat seama când am început să ne plimbăm iar eu am început să spun glume şi să fiu atât de deschisă şi să îi povestesc totul despre mine şi el totul despre el. A fost o zi... perfectă! Și nu îmi imaginez cum aş putea să mă mai simt vreodată panicată în preajma acestui băiat care mi-a provocat atâtea stări dar de care mă îndrăgostesc pe zi ce trece, căci în sfârşit am reuşit să fac ceva... important. Da, e important pentru mine.

 

Și mă bucur că tu eşti primul care află asta,

 

căci vezi tu,

 

deşi mă chinui să nu pătez caietul de lacrimi,

 

nu reuşesc, căci tot ce am scris mai sus

 

e complet inventat, nu ne-am întâlnit niciodată şi nici nu ştiu cum îl cheamă.

 

Doar partea cu chimia e autentică.

 

posesoarea ta,

 

psihic distrusă,

 

Kara .