Al doilea Dumnezeu

I.

      Arborele înțelepciunii din Eden, Mărul din grădina Hesperidelor, Yggdrassil sau mărul tainelor celești se află în Avalon. Raiul, Valhalla sau Sarmisegetuza lui Deceneu sunt același Avalon. Apollo, Zalmoxe sau Odin sunt toți aceeași mână stângă a lui Dumnezeu.

      Insula celeilalte lumi este înconjurată de ceața misticității locului. In afară de mâna stângă a lui Dumnezeu, niciun alt zeu nu poate intra în Avalon de când Lucifer s-a răzvrătit. Singurele suflete care pot intra sunt cele ale eroilor care au avut credința existenței acestui paradis și care au devenit puterea care îl hrănește pe creator. Divinitatea supremă a creat lumea pentru a supraviețui el. Acesta este locul sfânt în care își ține puterea, însă Lucifer nu a renunțat nici în prezent să pătrundă în casa ce i se cuvenea de drept. Izgonit din casa lui, Lucifer a înghițit răul, dar încă poate aduce lumina.

      Morrigan a înghițit binele, dar încă poate aduce întunericul. Creată pentru a conduce spiritele morților în războaie, trebuia să aducă pacea în sufletele chinuite astfel. Adevărul prezentat de Lucifer a zdruncinat-o teribil. Misiunea ei era de fapt de a aduce hrană pentru Dumnezeu. Energia acelor spirite hrănea creatorul care deține cea mai mare putere. Nedreptatea făcută lui Lucifer era teribilă. Frumusețea și blândețea îngerului nu meritau așa ceva: Morrigan voia să îl răzbune.

      Am zburat departe, trecând de mult se Nil, de Styx, de Acheron. Departe de tărâmul dat suferinței veșnice, unde energia spiritelor era întrebuințată zeilor, sălășluiește copacul căinței. Aici a executat Odin ritualul înțelepciunii și m-a dobândit pe mine si pe Munin. Aici o regăsesc pe Morrigan stând spânzurată la fel cum stătea și el.

      Este cea de a noua zi. Când am dat de știre zeului, acesta a spus că e moartă din primele minute ale ritualului. M-am așezat pe o creangă din stânga ei privind cu ochi lucioși cum zăcea nemișcată. Pielea i se învinețise: mâinile ieșite din mânecile tunicii, picioarele desculțe și gâtul dezgolit. Fața era căzută către pământ. Observam ochii închiși, genele, sprâncenele brumate la fel ca părul lung și negru. Aici ajungea uneori ceața care ascundea Avalonul. Corpul era îndreptat spre lacul care susținea poarta tărâmului. Buza de jos a zeiței atârna înnegrită. Cunoașterea mea îmi dicta că Morrigan nu murise.

      Soarele apunea, însă din spatele copacului încă venea lumină. Nu am mai privit locul și după apus până acum. Imediat ce am zărit razele aduse din neant, am știut că Lucifer a vegheat corpul zeiței în tot acest timp.

      S-a metamorfozat într-o formă umană: un bărbat cu pielea și părul alb învelit într-o piele de căprioară ce contrasta în lumina ce îl înconjura. Trăsăturile feței erau ascunse de fascicule de lumină care nu îmi permiteau să privesc. A prins zeița de glezne și a eliberat-o din spânzurătoare. Corpul stătea țeapăn susținut doar de mâinile albe ale îngerului. Am văzut cum spiritul lui Morrigan iese din spatele ei: și-a trecut mâinile peste chip, prin păr, piept, apoi a băgat mâinile în propriul corp și a intrat înapoi. Trupul a căzut în momentul când aducătorul de lumină a părăsit strânsoarea.

      Trebuie să zbor și să ii spun lui Odin că Morrigan îi este egală.

      Am vrut să bat din aripi și să părăsesc copacul, dar o răcoare neobișnuită mi-a cuprins penele. Am căzut la picioarele noii inițiate, la fel cum am căzut cu mult timp în urmă la picioarele lui Odin. Și am știut că nu îi voi mai dezvălui niciodată cunoașterea mea lui Odin.

*

      A știut că venirea lui Munin singur nu este de bun augur. Memoria corbului îi dezvăluia drumul fratelui său pe lângă râurile sfinte, după ele, către copacul căinței care elibera seva înțelepciunii. Această binecuvântare îl părăsise din trufie. A judecat greșit momentul spânzurării lui Morrigan. Acum Odin era sigur că Hugin era în stăpânirea ei. Înțelepciunea sa, cât și a lui, erau relative. A lui din pricina superiorității pe care și-o atribuise, iar a lui Morrigan din cauza răului cu care o atinsese Lucifer. Singurii care puteau înclina această balanță erau corbii. Munin încă îi aparținea, dar nu îi era de niciun ajutor fără fratele său. La fel și Hugin în mâinile zeiței, nu o putea ajuta cu nimic.

      Apucă sulița Grungir pe care o simțea din ce în ce mai grea. Cu Munin pe umărul său stâng, părăsi catedrala Avalonului și ieși în grădină să își caute fiul.

      Vidar se regăsea ca deobicei la umbra Mărului citind poezii. Odin înfipse Grungir la picioarele lui și se așeză lângă el sprijinindu-se de trunchiul copacului. Scoarța sa era fină și parfumată, fiind o dezmierdare pentru simțurile sale. Își privi fiul cu ochiul rămas după sacrificiul pe care îl săvârșise. Avea trăsături blajine, care inspirau bunătate și încredere. Smocul de păr din creștet îi cădea pe fruntea încrețită de la concentrare.

      — Să nu mă plângi când voi dispărea, începu bătrânul zeu cu vocea sugrumată. Vreau să fii în continuare fericit și să protejezi aceste meleaguri.

      Fiul lăsă jos cartea în partea opusă față de care se așezase tatăl său și poposi privirea pe lance. Obiectele din Avalon erau doar entități ale plăcerii pe care voiau spiritele să le simtă. Lancea lui Odin, sau Excalibur, precum și corbii, și pocalul Graal, erau singurele obiecte din lumea fizică ce dețineau magia locului. Erau păstrate aici, în catedrală, pentru că niciun zeu în afara mâinilor lui Dumnezeu nu putea intra în Avalon și niciun spirit nu putea pune mâna pe aceste obiecte oculte.

      Odin îi observă atenția acordată lăncii scurte care îl ajutase în nenumărate lupte.

      — Puterea aduce responsabilitate, Vidar. Sper că o vei putea suporta, șopti zeul și dădu să se ridice. Se sprijini în Grungir, vechiul lui obicei, pentru a se putea ridica. Ar fi vrut să își sfătuiască băiatul despre cum să devină și el o mână a lui Dumnezeu. De aceea se așezase lângă el. Ar fi vrut să îi predea secretele obiectelor. Dar tânărul nu îl băga în seamă. Ar fi vrut să îi povestească despre lumea de afară. Dar ultimele lui dorințe erau înfrânate din nou de trufie. De ce să îi dezvălui secrete pe care însuși Dumnezeu mi le-a descoperit? De ce să acord o asemenea onoare? Așadar a spus doar, în timp ce pleca: Nu vei fi în stare oricum să suporți responsabilitatea aceasta.

      Și plecă târând zdrențele în care era mereu îmbrăcat.

      În urma lui, tăcutul Vidar vorbi stăpânit de frustrare:

      —Nu m-ai apreciat niciodată.

      Pe nimeni, de altfel, gândi corbul care rămăsese între crengile copacului ca să îl supravegheze pe tânăr. Munin își amintea acum diverse incidente în care Odin nu apreciase niciodată ceilalți zei, declarându-se în sinea sa ca fiind superior. Totuși zbură după zeu către catedrală, ca să își facă datoria de a-i spune ceea ce reținea că se întâmplă.

      În timpul în care Munin se întorcea în Avalon, Hugin îi conducea spiritul lui Morrigan în același loc. A putut lua Graal-ul, dar nu si lancea pe care Odin o ținea cu el tot timpul. Putea pătrunde aici cu spiritul și avea binecuvântarea de a atinge obiectele. Trebuia sa facă un ultim sacrifiu, cel al ofrandei ochiului, apoi să între în posesia lui Exalibur și ar fi putut avea porțile deschise în Avalon și pentru corpul ei fizic.

      Morrigan deținea binele în întuneric. Dacă ar fi putut avea și răul din lumină, la fel cum Dumnezeu poseda aceste patru mari puteri de echilibru, ar fi fost un al doilea Dumnezeu.

      La întoarcerea sa în catedrală, Odin văzu dispariția pocalului. Munin deja rememora în mintea lui momentul când își sacrificase ochiul, iar zeul știu fără cunoașterea lui Hugin, că o parte a sfârșitului avea să vină.