IONA

Iona - Marin Sorescu

Subintitulată "tragedie în patru acte" și publicată în revista " Luceafărul" în 1968, Iona face parte dintr-o trilogie dramatică semnificativ intitulată " Setea muntelui de sare", alături de alte două texte dramatice , Paracliserul și Matca.
Titlul acestei trilogii este o metaforă care sugerează setea fără limite de absolut a omului , dramele amintite fiind parabole pe tema destinului uman și parafrazând trei mituri fundamentale : mitul biblic în Iona , mitul meșterului Manole în Paracliserul și mitul potopului în Matca.
Aparent , piesa lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona , fiul lui Amitai , care fiind însărcinat în taină să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive , pentru a opri fărădelegile oamenilor , se ascunde , încercând să fugă pe o corabie la Tarsis. Dumnezeu îl pedepsește pentru neascultare , trimite un vânt puternic , iar corăbierii , pentru a potoli urgia , îl aruncă în valuri pe fugarul Iona. Tot din poruncă divină , Iona este înghițit de un monstru marin, iar după trei zile și trei nopți de rugăciune și pocăință, Iona este vărsat pe uscat.
În cadrul dramei Iona , autorul a folosit mitul biblic ca pretext , personajul dramei deosebindu-se de biblicul Iona care voia să fugă de o minune. Balena care trebuia să împlinească porunca transcendentă era ea însăși cuprinsă în traseul unei predestinări. Dacă pescarul biblic , închis în burta peștelui , este eliberat după pocăință , pescarul lui Marin Sorescu se află de la început în gura peștelui, fără posibilitatea eliberării și fără a se fi făcut vinovat de vreun păcat.
Plecând de la metafora lui Nietzsche „solitudinea m-a înghițit că o balenă”, Iona dă expresie strigătului tragic al individului însingurat ilustrând zbaterea individului în efortul său de aflare a sinelui ( Mi-am adus aminte: Iona . Eu sunt Iona!”)
Ideea este susținută chiar de autor care nu-și poate explica opera prin raportare la vreo călătorie în cosmos sau la vreo altă accepție mistică.
În Iona găsim tehnica monologului adresat sau solilocviul construit pe baza alegoriei care face trimitere la drama ființei umane a cărei limitare îi provoacă reflecții și opinii pe tema singurătății.
Existența în scenă a unui singur personaj încalcă regulile teatrului „clasic”, fapt specific majorității dramaturgilor moderni , la fel ca și renunțarea la convențiile de limbaj și de comportament scenic ale personajului dramatic. Astfel autorul își obligă personajul „ să se dedubleze, să se plieze și să se strângă după cerințele vieții sale interioare și trebuințele scenice”, determinându-l să se comporte „ că și când în scenă ar fi două persoane”.
Piesa este alcătuită din patru tablouri , alternând „afară”(tablourile I și IV) și „ înăuntru”( tablourile II și III ).