-Trebuie să plec, Victore, nu mai stau! îi spun repede, cum îl zăresc printre oameni.
-De ce? Te-ai săturat să joci fetișoare? mă necăji el.
-Hai, că n-am chef să vorbesc despre asta! Doar vreau să plec! Să-i spui Marei ..., nu, nu-i spune nimic. Sper să mă lase mătușa Vera să dorm undeva... este cam târziu să ajung la mine...
-Să ajungi la cabană... ar fi un chin. Mai bine dormi în odaia din capătul holului. Ştiu că mama ți-a pregătit-o de când am plecat.
M-am depărtat de tumultul horei. Îmi pierise tot avântul acum, că fătuca aia cu zulufi negri îmi ştia secretul. Putea să se trezească oricând vorbind şi nici nu vreau să mă gândesc la ce față va face bărbatul Mariei sau...
-Prost, prost şi iar prost! spun nițel cam tare, pleznindu-mi fruntea.
Drumul spre casa lui nea Grigore este luminat de lună. Pietrele împrăștie lumina nopții ca niște lămpi ale pământului. Luna chiar e mare şi plină, ca un soare blând de noapte în această vară târzie.
Casa lui nea Grigore are acoperișul acoperit cu tablă şi pare o oglindă argintie. Câte un câine mai latră, dar se retrage apoi când îşi dă seama că n-am treabă cu casa lui. Sunt doar un trecător în noapte. Poate că era mai bine să-i aștept pe Victor și pe Mara, aşa ar fi fost cuminte să fac. Mi-era necaz pe mine c-am fost aşa de nătâng şi-am crezut o fetişcană cu părul negru si inelat. Sunt om în toată firea şi-am fost jucat pe degete de o puştoaică!
De necaz izbesc o piatră în drum. Mă uit la paşii mei şi ştiu că nu mai am mult... două case. Ridic privirea din pământ şi întunericul este pretutindeni. Cum? Unde e luna? Unde este acoperișul ca oglinda? Doamne, nu mai văd? Păşesc cu grijă înainte. Nu, trebuie să ajung mai în față, poate doar un nor acoperă luna sau o umbră, ceva... Ridic privirea spre cer. Nimic! Doar întuneric şi-atât.
Nu vreau să mă înspăimânt. Îmi simt pașii cum şovăie înaintând. Mă lovesc cu vârful pantofilor de pietre, pe unele calc şi mă împiedic. Nu! N-are cum să dispară luna aşa de iute şi eu să nu observ. N-am mai văzut așa o noapte. N-am mai simțit aşa ... furnicături în palme şi o senzație de greață să urce din stomac spre gât. Ce-i cu mine? Nu știu să fi mâncat ceva stricat sau... să fi băut. Eu nu beau.
Mai fac câțiva paşi şi mă împiedic din nou. Nu! Ceva este ciudat! Am călcat în ceva? Zgomotul unor paşi de animal se aude cum se apropie. După miros pare câine. Nu mârâie, doar mă miroase. Strănut şi suflul lui îl simt pe gleznă. E prea aproape. Ar putea să mă muşte oricând. Îmi duc mâna la frunte să-mi şterg sudoarea care-mi apăruse din cauza neliniștii mele.
De ce nu-l văd? Mă ridic şi mai fac doi paşi. Doamne, de-aş ajunge mai repede la casa lui nea Costache! Încă nu văd nimic şi câinele este tot lângă mine. Cred că şi el este nedumerit de cum mă mişc, mai mult pe jos decât în picioare.
Încep să-mi zic Tatăl nostru. Am un sentiment că am trecut peste o urmă cu descântec. O rugăciune... şi pietrele de pe drum prind viață și culoare. Sunt iar argintii, lumina lunii este puternică şi pare că mii de lămpi au fost aprinse să scalde noaptea în sclipiri plăpânde.
O urmă. Câinele de lângă mine mă priveşte mirat, aşteptând să mă mişc. Încerc să mă orientez, să văd unde mă aflu şi-mi dau seama că sunt în dreptul casei lui nea Costache.
Gata, s-a dus! răsuflu uşurat. Orice fusese trebuia să treacă împreună cu noaptea. Am intrat în curte şi cu un lătrat scurt câinele îmi dete de ştie că mă cunoaște. Intru în casă şi păşesc cu grijă să nu trezesc pe nimeni. Odaia din capătul holului are geamul acoperit cu perdea, prinsă în două cuișoare.
CITEȘTI
De dragul tău... (II) (finalizată)
Romansa-Iubeşte-mă! mai spuse ea şi o văd conturată în lumină, cum îşi trase bretelele cămăşuței în jos şi pielea îi străluci sidefată. O bretea atârna neputincioasă pe braț, iar cealaltă coborâse bluza atât de jos că forma sânului ei se văzu strălucind ca...
