HRĂNEȘTE-MĂ CU IUBIRE

5. Nu mă uita!

~ La media îl găsiți pe adorabilul Rafael ~

RAFAEL

        — Alo?! întreb din nou, asta deoarece persoana care m-a sunat în toiul nopţii nu are de gând să răspundă. A-lo?!

        — Nu închide...

        Glasul pe care îl ştiu aşa de bine sună acum atât de sfârşit. Plânge. Mi-am dat seama de acest fapt încă din momentul în care a rostit primul sunet. Bucuria din vocea ei a dispărut în totalitate, iar inflexiunile colorate şi chicotelile ei pline de viaţă s-au transformat în suspine amare şi sughiţuri înecăcioase.

        — Mara... rostesc cu dificultate, ridicându-mă şi lipindu-mă cu spatele de tăblia patului. De ce plângi?

        O melodie tristă se aude pe fundal, acompaniind-o şi menţinându-i starea melancolică, respiraţiile ei rapide, însoţite de lacrimi pe care le simt străpungându-mă direct în inimă, fiind tot ceea ce primesc drept răspuns din partea ei. Decid să o mai strig încă o dată pe nume, de data aceasta puţin mai răstit, deşi regret ceea ce fac în secunda imediat următoare.

        — Mi-e dor de tine...

        — Mara... oftez, neştiind cum să o alin, dorindu-mi, în acelaşi timp, să fiu sincer cu ea şi să nu îi permit să îşi facă iluzii deşarte în privinţa noastră.

        — Ssst... voiam să ştii doar...

        — Ce vrei de la mine, Mara? şoptesc eu. De ce vrei să mă faci să nu îţi mai răspund la telefon?

        — Puiule... suspină şi îşi trage nasul, oprindu-se, durerea alintului rostit de ea devenind agonizantă pentru amândoi. Eu...

        — Nu îmi mai zice aşa. Te rog...

        Taci! Nu ştii cum mă distrugi, Mara. Fiecare cuvânt... fiecare suspin... fiecare lacrimă a ta e o nouă rană care va rămâne nebandajată. Fără vorbe dulci, mi-am luat deja porţia pentru ziua de azi. Vreau să te opreşti!

        — Te implor... Vino să ne vedem! propoziţia îi sună mai mult ca un strigat după ajutor, ca un cântec ademenitor de sirenă, adresat marinarilor care, deşi ştiau consecințele îndrăznelii lor, urmau ecoul ca şi picaţi într-o nemiloasă transă.

        — E târziu, Mara. Culcă-te! o îndemn eu, sperând că poate va fi receptivă.

        — Vino! Vreau să stai cu mine până adorm... De dragul clipelor frumoase...

        De dragul clipelor frumoase...

        — Bine. Aşteaptă-mă afară!

        — Tata e de gardă la spital. Suni şi îţi deschid, îmi spune, o idee mai liniştită, însă nu complet în apele ei.

        — Bine.

        — Te aştept...

        Închid apelul fără vreun alt avertisment şi mă dau jos din pat, învinovăţindu-mă că am acceptat să mă joc şah cu o singură piesă pe tablă. Nu trebuia să mă fi dat bătut aşa uşor. Nu trebuia să răspund la nenorocitul ăla de apel. Drace! Ce mă fac acum? Cum voi rezista să fiu atât de aproape de trupul care se simţea atât de potrivit pentru al meu? Cum? Am nevoie de o întreagă doză de stăpânire de sine ca să pot trece acest test. Putere, de asta am nevoie. Şi tărie de caracter. Atât. Până aici e rezolvată treaba, căci știu ce am de făcut. Îmi rămâne doar să pun în aplicare regulile autoimpuse.