HRĂNEȘTE-MĂ CU IUBIRE

4. Efect de bumerang

RAFAEL

        Mă învârt şi mă sucesc, apoi mă învârt din nou, dar tot nimic! Al naibii aşternut, de nu zici că în patul ăsta s-au destrăbălat nu ştiu câte femei, care mai de care mai sălbatice şi mai fierbinţi!

        Iar eu, vai de lume! Am un succes la ele, de parcă aş fi Harry Potter când avea pojar şi aparat dentar!

        Sau poate că problema e la mine... E şi asta o variantă. Sunt prea pretenţios, prea selectiv, prea-prea. Şi cred că aceasta este singura explicaţie pentru care sunt încă singur, cu toate că nu arăt chiar atât de rău! Zic şi eu!

        Zice la fel şi mama, dar mai ales Mia! Mia, cea care îmi toacă mărunt creierii şi mi-i pisează, transformându-i în mujdei, de fiecare dată când mă întreabă de ce Mara nu o mai vizitează.

        De ce?!

        Nu ştiu.

        Şi eu mă întreb câteodată de ce.

        Adică, ştiu de ce nu o mai vizitează. Dar nu înţeleg de ce a trebuit să se ajungă aici.

        Aici, mai exact, în punctul în care am devenit doi străini cu amintiri comune. În punctul în care ne dorim să nu ne mai întâlnim nici măcar întâmplător, căci doare al dracului de tare! Doare să priveşti o reflexie a ceea ce ar fi putut să fie, dacă soarta nu s-ar fi opus iremediabil.

        Totul doare. Până şi faptul că nu mai poartă brăţara care îi împodobea încheietura fragilă pe care obişnuiam să o sărut, acea brăţară pe care i-am cumpărat-o cu tot dragul la prima noastră aniversare.

        Mă doare, dar trebuie să merg mai departe. Eu am ales să pun punct, căci în vecii vecilor nu aş fi acceptat o relaţie la distanţă. Eu am făcut-o, eu o trag! Dar nu. Lucrurile nu funcţionează astfel pentru mine. Pentru ce să fi tras cu dinţii de o relaţie în care ne-am fi văzut doar virtual? O relaţie în care drumurile noastre ar fi fost diferite, intersectându-se doar în vacanţele în care ea ar fi venit acasă? O relaţie în care fiecare ar fi avut proprii săi prieteni, niciunii dintre ei comuni?

        Nu aş fi putut trăi aşa. Punct.

        Nu o învinovăţesc nici pe ea. A ales cariera. Cinste ei! Însă nici eu nu sunt vinovat pentru că mi-am dorit ca prietena mea să rămână lângă mine, şi nu la mii de kilometri depărtare.

        Mi se frânge inima în bucăţi când îmi amintesc toate câte am trăit, însă nu pot să cad pradă acestor sentimente toxice care îmi distrug, pe zi ce trece, întreaga mea esenţă. Îmi interzic categoric să mă mai gândesc la ea, la orice are legătură cu ea!

        S-a terminat un capitol, poate Prologul poveştii mele, însă cartea e abia la început! Mai am atâtea de trăit, nu mai sunt un adolescent la pubertate, sunt bărbat deja!

        La douăzeci şi unu de ani, tata rupea cluburile în două şi cred că avea câte o gagică pe seară – bine, nu mi-a spus el asta, însă bănuiesc. Problema mea nu e că nu îi urmez exemplul, căci o fac, doar că nu e exemplul potrivit. Tind să devin ca el, însă în altă privinţă. Vreau să trăiesc viaţa la intensitate maximă, alături de iubirea potrivită pentru sufletul meu. Să mă aştepte acasă şi să-mi sară în braţe când vin de la serviciu, deşi poate nu au trecut decât câteva ore în care să nu ne fi văzut. Să îi fie dor de mine chiar şi atunci când sunt lângă ea. Să o ţin la pieptul meu şi să îmi doresc ca timpul să se oprească în loc.

        Doamne, Mara! De ce nu ai putut fi tu aceea?

        Şi care ar fi fost şansele ca din toate localurile din Bucureşti să dau de tine tocmai acolo? Cred că minime. Sau inexistente. De ce a trebuit să te văd din nou, chiar în clipa în care culoarea ochilor tăi devenise una comună într-ai mei? De ce acum, când începusem să mă obişnuiesc cu ideea că nu ne mai aparţinem unul altuia?