Fortuna Labilis

Capitolul 1

Şi a venit si ziua asta blestemată în care îmi aduc aminte de tot, de tata. Ziua de 17 decembrie, ziua care mi-a luat tatăl si m-am născut eu la un interval de câteva ore, ziua în care toate rudele mele mă urăsc mai mult decât o fac de obicei.
Nu credeam că o să urăsc atât de mult ziua mea de nastere, o uram si înainte, dar acum o urăsc din ce în ce mai mult, la fel cum rudele mele mă urăsc pe zi ce trece...Sincer nici nu stiu de ce, nu este vina mea ca m-am născut, as da orice să fi murit eu, iar tata să trăiască....

Cu ultimele puteri mă ridic din pat când văd ca s-a făcut ora 12:30 iar eu plâng de la 07:00 blestemand ziua asta, trebuie să mă duc la tata la mormânt...trebuie să îmi înving durerea si să merg să îi aprind o lumânare. Mă ridic lenesa din pat si cu ochii plini de lacrimi ducându-ma direct spre dulap. Aleg să mă îmbrac în negru...cam asa mă îmbrac mereu de ziua mea
I-au o pereche de blugi negri cu talie lungă şi un hanorac negru pe care scrie "Life itself is a bich"
Nu ma judecați, am dreptate...Imi i-au hainele si ma duc direct în baie, la care stau juma' de ora..am avut nevoie de un dus.
După ce termin să îmi usuc părul mă îmbrac cu hainele alese.
Mă dau cu un rimel de la Mascara si un luciu de buze, din câte mi-a povestit fratele meu tata nu a suportat niciodată fetele macheate strident, iar eu nici nu am de ce s-o fac fiindcă am tenul foarte curat, fără cosuri, acnee, etc...bleah

Îmi i-au telefonul si portofelul si o zbunghesc către bucătărie, unde este mama si frate-miu....
Cobor scările în grabă si nu observ că mama abia ce a dat cu mopul si alunec, dar spre fericirea mea nu fac cunoștință cu podeaua pentru că sunt prinsă la timp, cred că de boul de frate-miu...mai bine mă lăsa să cad...

-Fratele tău are dreptate, chiar esti neindemânatică...ooo, cred că e vre'un prieten dobitoc de al lui pe care nu am reusit sa-l evit, păcat.
Reusesc să mă țin pe propriile picioare si îmi ridic privirea spre dobitocul care nu m-a lăsat să pic linistită.
Dau de o pereche de ochi verzi sclipitori şi un zâmbet, nu creddddd...are gropițe...Gata Amalia, revino-ti fată..Imi trag doua palme fără să vreau.

-Da păi, bravo mie...Spun si mă duc direct spre canapea pe care desigur mă asez...

-Ai uitat sa mentionezi că e si suparacioasa...iar boul de frate-miu râde, lasă că vezi tu mai târziu....Imi spun eu în gând desi stiu că n-o sa-i fac nimic..

-La mulți ani, surioara...spune frate-miu încă râzând si ma ia in brațe, woow...asta-i o minune Dumnezeiască...la fel ca el mama îmi urează un călduros La Mulți ani si ma sărută pe ambii obraji

-Bun, păi eu mă duc la cimitir...Spun si ma incalt..dar mă opresc când il aud pe frate-miu spunând

-Te duce Sebastian...Spune si face semn cu capul spre tipul care m-a prins când in sfârsit voiam sa fac cunostintă cu podeaua.....

-Nu e nevoie poate ai treaba...spun si îmi pun fularul...

-Ohh, dar nu contează te duc eu...spune luandu-si cheile si țintă spre usă...o sa fie un drum lung spun si încep să râd.

Când am spus că drumul o să fie lung, nu ati vrut sa ma credeti...tot drumul spre cimitir îmi punea tot felul de întrebări, la unele nu raspundeam....

Sebastian P.O.V

Tot drumul spre cimitir i-am pus tot felul de întrebari doar ca sa aflu mai multe despre ea, îmi spuse-se mai demult Erik (Fratele ei)că ea este o fire foarte dificilă, iar acum îi dau dreptate.

Părul brunet îi se potriveste de minunăție cu ochii de un albastru sclipitor....Nu e prea inalta, are cel mult 1.63 din câte mi-a spus Erik azi a făcut 17 ani, dar nu mi-a spus de ce merge la cimitir fix de ziua ei...stiu ca le-a murit tatăl, dar totuși doar nu a murit de ziua ei...

Coborâm din masină, ghidandu-ma după ea pentru ca eu nu stiu unde este mormântul....Ajunsi la locul unde tatăl ei îsi are somnul spre lumea celor morți, dau de un mormânt frumos făcut...florile plantate nu si-au pierdut nici culoarea, nici mirosul...Desi suntem in luna decembrie câteva flori nu s-au ofilit...
Amalia se asează in genunchi si aprinde lumânarea, câteva lacrimi cazandu-i din ochii albastri pe obrajii roșii de la frig...
Aleg să o las sa se descarce pentru ca se vede cât o doare...Desi nu si-a cunoscut niciodată tatăl durerea ca nu a strans-o niciodată in brațe, că nu i'a spus povesti de noapte bună, că nu si-a serbat niciodată ziua de nastere...nu o sa dispară prea curând....
Ea este un copil care s-a maturizat mult prea repede...

După juma' de oră în care a stat in genunchi si a plâns am plecat pentru că avea să răcească...
Urcăm în masină amândoi si îi întind un servetel să se steargă de lacrimile uscate...

-Mulțumesc...spune si îsi pune capul pe geamul de la masină...

-Cu plăcere...îi răspund crezând că se referă la servetel...

-Nu pentru servetel, ci pentru că m-ai adus la cimitir si pentru că ai stat in frig juma' de oră din cauza mea...spune si se întoarce cu fața spre mine

-Nu e nevoie sa-mi mulțumești...esti sora celui mai bun prieten al meu, deci esti ca o sora pentru mine...spun si ii zâmbesc. Dar totuși ai putea sa-mi spui de ce fix de ziua ta în fiecare an te duci la cimitir? Iar când ii văd lacrimile amenințând că or să iasă, regret ca am intrebat-o...iar ce îmi răspunde m-a lăsat fără cuvinte...

-Ziua în care tatăl meu a murit, este ziua în care eu m-am născut...