Trauma | KNK

03

Continuă să se joace cu degetele, însă știa că e prea târziu. Se chinui atât de tare că transpirase. Firicele din bretonul său se lipiră de frunte în timp ce fața sa devenise din ce în ce mai roșie. Trase aer adânc în piept și prin ceață se uită la ceilalți.

"Îmi pare rău!", șopti cu greu către băieți.

Jihun sărise la el continuând să îl întrebe ce are, însă Heejun nu auzea nimic. Îi vedea cum se plimbă în jurul său, întrebându-l ceva îngrijorați. Inima îi tresării brusc, simțea mult prea multă grijă din partea lor. Simțea dragostea pe care aceștia o transmit prin îngrijorare, dar el nu are nevoie de așa ceva. Da, în urmă cu un an o caută cu disperare, dar acum, acum dragostea e antidotul ce l-ar scăpa din a fi prizonierul tristeții, prizonierul amintirilor. Antidotul pentru el devenise otravă. Amintirile sale pentru oricare dintre noi sunt coșmaruri, pentru el sunt clipe frumoase, pentru el ultimul moment în care și-a văzut prietenul respirând, e o amintire ce îi face plăcere, o amintire ce îl încurajează zi de zi, să continue să trăiască, căci așa îi promisese.

Ura să leșine mereu. Ura să se trezească din nou și din nou, pe acea lenjerie albă, a paturilor de spital. Simțea ca și cum spitalul îi devenise casă în ultimul timp. Acum mergea pe stradă, și de parcă ar fi clipit, se trezea pe un pat, cu un ac mic ce îi străpunge pielea permițând unui lichid să îi pătrundă în corp. Mergea mai des la spital decât acasă, și asta îl enerva, îl ducea în culmea nebuniei, având momente în care îi fulgera gândul morții.

Se uita din nou la cei trei panicați din jurul său și înainte ca pleoapele să îi devină grele și mai grele, le zâmbi cald.

*

Așa cum se aștepta, auzi bipăitul enervant al aparatelor, așa că își dădu imediat seama că este în locul blestemat. Încearcă să își miște mâna stângă ca să simtă acul din braț. Îi trecu' un gând înspăimântător când nu își putu' controla nici o părticică din trup. Încercă din nou, însă de data acesta să își deschidă ochii. Adunându-şi toată energia își deschise ochii fiind orbit de lumina puternică din cameră ce îl făcu să geamă și să își închidă la loc ochii. Simții apoi mâini ce îl ating ușor, apoi voci cunoscute care îl întrebără dacă e treaz. Încercă din nou, doar că de data aceasta își deschise pe cât mai ușor ochii astfel încât lumina să nu îl mai rănească.
Își întoarse capul spre aparatul ce îl jena, apoi se uita către braț și zâmbi batjocoritor.

"Sunt din nou aici!", spuse întorcându-și atenția asupra celor trei nelămuriți.

"Heejun ești bine ? M-ai speriat !", strigă plângând ca un copil mic, Seungjun către blond.

Blondul îl ignoră și se ridica în șezut. Își smulse perfuzia, apoi sub privirile speriate și nedumerite ale băieților se ridică îndreptându-se spre ușă. Se opri la jumătatea drumului, uitându-se la el, apoi către ceilalți mirat, ca un copil mic căruia tocmai îi scăpase înghețata din mână pe jos.

"Nu pot pleca așa, se zmioarcăi. Unde îmi sunt hainele?", întrebă privind ca un cățeluș, către Jihun care chicotea datorită modului drăgălaș pe care Heejun îl folosise fără intenție.

"Voi merge să îți aduc altele", spuse ridicându-se de pe scaunul aflat lângă pat." Rămâi în pat până atunci, îți voi pregăti și externarea",spuse băiatul de un blond asemănător cremei de vanilie, ciufulindu-i drăgăstos părul lui Heejun.

Îl priviră cu toții pe Jihun cum iese pe ușă. Heejun rămând blocat în loc. Nu știa de ce îi tresării inima de plăcere când îl văzu' pe Jihun zâmbindu-i, apoi simți o căldură când îi spuse că va face toate acele lucruri pentru el.