Internatul bântuit - Pauză -

Prolog

- Fugi! strigă Anitta din spatele meu. 

Eram speriată de moarte și nu mai înțelegeam nimic. Cu fiecare mișcare pe care o făceam simțeam cum mi se accelera pulsul și frica punea din ce în ce mai mult stăpânire pe mine. Ajunsesem deja în capătul holului și nu mai știam pe unde să o iau.

- În debara! zise repede Anitta.

Mă întorsesem spre dreapta și intrasem cât de repede am putut în micuța debara lăsându-i și ei un pic de loc. Am închis ușa încet și am încercat să-mi reglez respirația. 

- Crezi că ne va găsi? întrebă Anitta, blonduța, după cum îmi plăcea mie să-i spun. Era cea mai bună prietenă a mea din locul ăsta înfricoșător iar acum puteam detecta frica pe chipul ei.

Am dat din cap în semn că nu știu și am închis pentru câteva secunde ochii. Eram terifiată știind că lucrul acela vine după noi, defapt mai mult după mine, căci pe mine mă dorea și se făcuse destul de clar în privința asta. Tot ce-mi doream era să fiu acasă acum, în acel loc pe care nu-l mai văzusem de cinci luni. Dar până și acolo era mai bine ca aici.

Anitta începuse să tremure și îmi era frică și pentru ea. Nu-mi pot închipui prin ce șoc trece ea acum.

- Haide Sophie! Știi că nu te poți ascunde de mine iubire. Vino la mine și nu-ți voi face rău, se auzi vocea de pe hol, vocea pe care o detestam acum și de care eram cea mai speriată.

Îmi țineam respirația și speram că și Anitta făcea la fel. Adrenalina îmi pulsa în vene și încercam să rămân calmă deși abia puteam. Lucrul acela, că nu-i mai pot zice băiat, venea după mine, mă voia moartă. Nu pot înțelege cum de la simpla fată care eram înainte să vin aici, s-a ajuns la asta, s-a ajuns în situația în care pot dispărea în orice moment din lumea asta. Am simțit cum o lacrimă se scurse pe obrazul meu și în momentul ăla am crezut că sunt cea mai slabă ființă de pe pământ. Nu-mi permiteam acum să mă las bătută. 

- Scumpa mea Sophie, dacă nu ieși de unde te ascunzi va fi mult mai rău când te voi găsi, spuse el cu o voce subțire și atât de prefăcută.

Anitta a început să tremure și mai tare iar mie îmi părea așa de rău că am târât-o în situația asta. Nu era decât o victimă colaterală. Nu merita asta. 

M-am întors spre ea și am privit-o în ochi încercând să-mi cer scuze doar uitându-mă la ea. Ochii săi albaștri erau scăldați în lacrimi și abia își putea ascunde suspinele. Uram că era așa de sensibilă, mult prea sensibilă pentru lumea asta crudă. Nu puteam fi puternică și pentru ea.

M-am oprit din a mă gândi la asta când am auzit pași în aproprierea debaralei. Pot să jur că în viața mea nu am fost mai terifiată și emoționată ca acum. Mai bine mor de un atac de panică decât să mor de mâna lui. 

Pașii se opriră exact în fața noastră. Poate trebuia să-mi accept soarta, după cum zicea el. Poate că așa trebuia să fie. Poate că a avut dreptate în tot acest timp.

Am tras aer în piept pentru ultima oară când el deschise ușa din lemn a debaralei, lăsând un scârțâit în urma ei.

Ochii lui negrii sticleau în întunericul încăperii și furia se citea clar pe chipul său. Nu mai văzusem niciodată o ființă mai ciudată ca asta.

- Ai fost o fetiță rea Sophie. Iar acum din cauza ta va suferi și micuța aceasta blondină, spuse el privind-o pe Anitta lacom.

Într-o fracțiune de secundă o prinse pe Anitta de braț trăgând-o de lângă mine, aceasta scâncind la atingerea lui. O luase puternic de gât și o întoarse cu fața spre mine. Nu știam către cine să privesc. Către Anitta care își aștepta cu frică moartea sau spre el care părea bucuros să facă asta?

Am privit cum își scoate din buzunar cuțitul și știam că nu e de bine. Dar nu puteam face nimic. Eram atât de vulnerabilă. Nu o puteam salva.

- Ia-ți adio de la blonduță, scumpo, spuse el iar astea au fost ultimele cuvinte pe care le-a auzit Anitta înainte să-i retezeze gâtul și ea să cadă la pâmânt.

Începusem să plâng puternic țipând încontinuu Nu! Priveam spre corpul inert al Anittei șocată înghițind în sec. Eram conștientă de ceea ce urmează.

Își curăță cuțitul rapid și îl băgă înapoi în buzunar cu o figură relaxată de parcă nu tocmai a omorât pe cineva.

- Cine urmează acum? A da, tu, micuța mea Sophie, a zis acesta uitându-se la mine misterios.

Închisesem ochii așteptându-mi moartea dar nu se întâmplă nimic.