Internatul bântuit - Pauză -

Capitolul V

- Nu înțeleg. Unde sunt? am întrebat eu.

- E un vis draga mea, răspunse o femeie în vârstă pe care n-o văzusem decât în coșmarurile mele.

Eram încă derutată și ce mă șoca e că internatul ăsta nici nu arăta cum este acum. Era totul mult mai vechi, până și tenta luminii era altfel. Totul era mult prea diferit. Și întrebarea mea era: ce căutam eu acolo?

De odată, ca prin minune mă aflam în sufrageria cea mare de la parter. Era aranjată altfel. Scaunele erau foarte vechi și pot să jur că am văzut stilul ăsta undeva prin revistele din perioade mai vechi ca anii '20. 

Era o bibliotecă mare plină cu cărți acolo unde este acum televizorul. Tot ceea ce era la fel erau tablourile pictate cu diferite persoane pe care eu nu le știam. Dar le văzusem în visele mele. Am fost destul de speriată când am văzut că ușa se deschide. 

O femeie tânără, brunetă și îmbrăcată într-o rochie neagră intrase pe ușă. Știam că o mai văzusem undeva dar nu-mi puteam aduce aminte deși încercam din greu. Aceasta se așeză pe canapea și luă ceașca de pe măsuță începând să bea. Părea așa de relaxată. Dădea impresia că ea conduce acest institut, că ea e șefa.

Într-un moment neașteptat aud cum ușa este trântită de perete și îmi întorc privirea într-acolo. Aproape că am simțit cum inima mi s-a oprit pentru o clipă în momentul în care Peter intrase în încăpere. Dar nu avea cum să fie el. El nici n-ar trebuit să fie născut pe atunci. Sau poate mă înșel eu. Poate nu e perioada care credeam că e. Poate e doar un simplu vis.

Am continuat să privesc întreaga șcenă în timp ce Peter, cu aceeași figură furioasă pe care o știam, se îndreptă spre aceea femeie. Ea părea că nici nu-i dă importanță. Își ridică privirea spre el și îl privi superioară.

- Ce vrei Peter? întrebă ea în timp ce mai luase o gură din ceai.

- Ce vreau, ce vreau?! țipase el furios și îi dărmă ceașca din mână cu putere, făcând-o să tresare. Ceașca căzu pe jos și se sparse în mii de bucățele. Vreau să te oprești din a mă privi de parcă aș fi nebun. 

Femeia se ridică cu aceeași figură plictisită de pe canapea și veni spre Peter. S-a uitat de sus la el și apoi îl apucă puternic de gât.

- Dar ești nebun, dragule, îi spuse pe un ton dulce. Doar nebunii fac ceea ce faci tu, a continuat ea privindu-l cu scârbă, încă ținându-l de gat și nelesându-l să vorbească.

Peter continuă să se zbată și parcă îmi părea un pic rău de el. Nu cred că merita toate astea. 

- Data viitoare când te mai comporți așa cu propria ta mamă, deranjând-o atunci când își ia ceaiul, vei știi unde îți e locul, i-a zis pentru ultima oară iar apoi îi dădu drumul iar Peter luase o gură mare de aer.

- Nu mămă, accentuă el cuvântul. Tu vei știi unde ți-e locul.

Într-o fracțiune de secundă scoase un pistol și o împușcă, corpul ei căzând inert la pământ. Rămăsesem pur și simplu șocată și nu știam ce să fac. Îl priveam pe Peter cum zâmbește într-un mod sadic și apoi îi spuse menajerei, pe care abia acum o observasem, să curețe tot. Practic ea stătuse și privise întreaga șcenă și nu făcuse nimic. Pur și simplu i s-a supus ordinului său.

Am vrut să mă duc după Peter, să văd încotro se îndreaptă. Voiam să știu ce va face în continuare dar nu am reușit căci totul se transformase în alb iar eu deschisesem ochii, aflându-mă în camera mea și în prea mult întuneric.

Inima îmi bătea cu putere și voiam să cred că ce am văzut nu a fost real. Că a fost doar un vis tâmpit pe care l-a născocit mintea mea. Dar știam că nu așa era. Eram șocată, furioasă și aveam sentimente încâlcite. Nu mai știam ce să mai cred. Nu știam ce să fac. Pur și simplu mă simțeam nefolositoare. 

Într-un moment de slăbiciune, mă ridicasem rapid din pat și am pornit pe hol. M-am dus direct spre camera lui Peter și am intrat fără nicio ezitare. Lumina era stinsă, el era așezat pe pat dar nu dormea. Mă observase dar nu făcu nimic. Am alergat spre el și m-am oprit în fața lui.

- Ți-ai ucis propria mamă?! am țipat clătinându-l. Ești un psihopat! 

S-a ridicat foarte repede și apoi mă lipi de peretele din apropriere. Se uită în ochii mei cu o monstrozitate pe care nu am mai văzut-o la nimeni în viața mea. Mi-era frică și începeam să regret amarnic că venisem acolo. Nu-mi puteam da seama ce a fost în mintea mea.

- Zdreanța aia a meritat-o, zise el privindu-mă în ochi. Cum de ai văzut asta, Sophie? Cum de ai văzut?!  zbieră și mă zdruncină făcându-mă să scâncesc.

- Nu pe mine ar trebuit să mă întrebi. Ci pe ceilalți, i-am răspuns cu dezgust.

- Chiar nu vor să te lase nu-i așa? se miră el. Văd că toată lumea are ceva cu tine, zise ridicându-mi mâinele în sus și ținându-mă strâns. 

Voiam să scap dar nu aveam nicio șansă. Îl priveam îndurerată și încercam să descopăr ceva după masca asta pe care o purta. Știam că acolo se ascunde o persoană rănită. Nu ar fi făcut lucrurile alea fără vreun motiv.

- O fi de vină părul ăsta roșcat? mi-a cuprins o șuviță de păr în mână. Sau ochișorii ăștia albaștri? continuă privindu-mă pătrunzător. Ori, corpul ăsta de invidiat, zise punându-și mână sub tricoul meu și și-a plimbat-o de-alungul taliei mele provocându-mi fiori.

- Lasă-mă, am reușit să zic printre suspine. 

Nu mă puteam lăsa doborâtă. El era tipul cel rău de aici. Și-a omorât propria mamă și cine știe pe câți alții.

- Oh, scumpo. Dar abia am început, a zâmbit într-un mod ciudat și apoi își lipi corpul de al meu.

- O sa țip.

- Și cine o să te audă? îmi șopti el apropindu-se de buzele mele.

Nu voiam să-l las să facă nimic. Nu-l suportam deloc. Uram că se comporta cu mine de parcă aș fi cine știe ce păpușă. Am încercat să-l îndepărtez de pe mine dar era mult prea puternic. 

- Oh, nu fii așa o fricoasă, îmi spuse și apoi mă sărută brusc.

Sărutul său era la fel de rece ca și atingerile. Nu voiam să-i dau satisfacția de a-i răspunde la sărut pentru că nu-mi plăcea. Nu simțeam nimic pentru el decât repulsie și furie pentru că mă tratează așa. Nu merita decât să ardă în iad pentre tot ce a făcut.

- Dar deja am ars scumpete, mi-a spus dezprinzându-și buzele de ale mele și oprinduși-le pe gâtul meu. 

Voiam să scap așa că tot ce am putut să fac a fost să țip în mintea mea "Ajutor!" și de odată întreaga cameră a început să se cutremure și o vază zbură direct spre Peter, lovindu-l în cap. Acesta căzu la pământ și știam că nu va dura mult așa că am luat-o la goană spre camera mea.

Am intrat speriată iar Anitta încă dormea. Nu puteam să o deranjez așa că am încuiat ușa și m-am așezat în patul meu, băgându-mă sub pătură. Strânsesem ochii puternic și un nod mi se puse în gât în timp ce o lacrimă alunecă pe obrazul meu. Nu mai suportam locul ăsta. Și nu mai suportam să fiu victima lui. 

Începusem să tremur și mă înfofolisem mai tare. Nu puteam să las vreun suspin să iasă căci astfel se va trezi Anitta. Am început să plâng în liniște și mi-am atins încet buzele cu mâna. Încă mai simțeam sărutul lui infect.