Internatul bântuit - Pauză -

Capitolul II

A trecut o săptămână de când sunt aici şi nimic special nu s-a mai întâmplat. Am fost la ore şi chiar mi se păreau foarte uşoare faţă de cele de la vechiul meu liceu. Anitta era mai mereu cu mine şi devenisem chiar prietene bune. Mai cunoscusem şi pe alţii şi acum aveam cu cine să stau la masa de prânz.

Cu toate astea, nu am uitat incidentul din prima noapte când am dormit aici. Aproape în fiecare noapte mi se repetă în minte dar nu am mai văzut nimic, ceea ce m-a făcut să vreau să dau totul uitării. Poate era mai bine aşa.

Împreună cu Anitta, intrasem în biblioteca internatului. Era deja târziu şi mai erau cam două ore până la stingere dar aveam nevoie de informaţii pentru proiectul de la istorie pentru luni.

- Tu caută la secţiunea A, eu caut la secţiunea B, propuse "Blonduţa". Terminăm mai repede aşa.

Aprobasem încet şi pornisem către secţiunea indicată. Am căutat o perioadă dar nu găsisem nimic care să ne poată ajuta cu proiectul. Nervoasă că mai aveam puţin timp, am hotorât să mă aventurez mai mult în bibliotecă care era destul de mare. Norocul meu că nu mai era nimeni la ora asta aici.

Nu ştiam pe unde e Anitta şi nici nu mă interesa. Eram fixată pe ideea că trebuie să găsesc ce-mi trebuie. Cotrobăisem aproape peste tot iar apoi când am vrut să pun o carte înapoi am observat ceva ciudat în spatele raftului.

Era ca un fel de deschizătoare ce trebuia rotită. Curiozitatea mă apăsa nerăbdătoare şi m-am uitat în jur pentru a mă asigura că nu mă vede nimeni. Nu era cineva prin apropriere, nici măcar Anitta care cred că plecase fără să mă anunţe sau s-a întâmplat ceva.

Nu am dat importanţă şi m-am ridicat pe vârfuri ca să învârt acea încuietoare. A fost destul de greu, fiind probabil ruginită dar am reuşit. Imediat după aceea s-a auzit un sunet apăsat şi m-am dat mai în spate. Întreg raftul cu cărţi s-a dat la o parte, lăsând doar o uşă veche, din metal la vedere.

Emoţionată şi simţindu-mă ca în filmele de acţiune, m-am îndreptat spre uşă, neştiind ce voi găsi acolo.

Am deschis-o încet, aceasta nefiind încuiată. Am intrat într-o încăpere întunecată şi unde mirosea a mucegai. Am căutat după întrerupător rapid, găsindu-l imediat. Un bec se aprinse deasupra mea dar chiar şi aşa nu era destulă lumină.

Mă uitasem prin jur, observând nişte dulapuri numai cu cutii pe ele. Poate e doar un depozit obişnuit. Dar ceva parcă îmi spunea că e mai mult de atât.

Dintre toate cutiile pe care le vedeam, una singură îmi atrase atenţia. Era destul de mare şi roşie. M-am dus spre raftul din dreapta pe care era aşezată şi am luat-o încet, încercând să nu fac prea mult zgomot.

O deschisesem rapid, fiind curioasă. Nu ştiam de ce îmi păsa aşa de tare de ce ar putea fi acolo dar parcă ceva mă atrăgea ca un magnet.

O grămadă de praf a ieşit de acolo, lăsând în urmă o gramadă de tablouri şi fotografii întoarse cu spatele. Am luat primul tablou, întorcându-l cu faţa şi stergându-l de praf.

Imediat ce am văzut ce era în el, inima mi-a stat în loc şi o senzaţie de şoc puse stăpânire pe mine. Nu am avut timp să reacţionez în niciun fel căci uşa se inchisese brusc făcând un zgomot înfiorător.

Am tresărit speriată şi am întors tabloul pe spate doar pentru a vedea scris de mână într-un colţ: anul 1915.

Eram încă şocată că am observat în acel tablou exact imaginea copilului pe care l-am văzut în acea seară. Era un copil în jur de cinci ani, şaten şi cu bucle. Ceea ce mi se părea ciudat era faptul că şi în această poză părea la fel de speriat. Chiar dacă aici o ţinea pe mama sa de mână, o femeie destul de tânără şi frumoasă pentru acele vremuri.

Am pus tabloul la loc în cutie cu intenţia să plec dar chiar atunci s-a stins brusc becul, lăsând în urma lui numai bezna încăperii.

Eram încă aşezată pe jos, ţinând cutia în maini iar frica îmi pulsa în vene. Îmi era frică până şi să mă mişc. Ceva nu era în regulă.

Am auzit paşi aproprindu-se de mine şi am rămas locului fiind mult prea terifiată. Exact în acel moment am simţit o suflare rece în ceafă şi am auzit acea voce care mi-a provocat fiori şi prima oară când l-am cunoscut:

- Nu e cam târziu pentru tine să fii aici, Sophie? zise el fiind mult prea aproape de mine, şoptindu-mi la ureche.

Nu eram capibilă să mă mişc încă şi nici el nu prea îmi dădea voie, ţinându-ma strâns de umeri.

- Eşti nouă aici şi deja cauţi prin lucruri vechi? Nu e bine, Sophie. Nu e bine, repetă el simţindu-i răsuflarea rece pe gâtul meu. Fii o fetiţă cuminte, continuă acesta aproprindu-se periculos de mult.

Într-un moment cu totul neaşteptat mă sărută pe gât, provocându-mi mii de fiori. Îmi lăsasem gâtul mai pe spate dându-i acces. Continuă să mă sărute pe gât simţindu-i respiraţia rece cât mai aproape.

Salvează-te de el, răsună aceste vorbe în capul meu. Brusc, mă ridicasem din strânsoarea lui parcă trezită din transă. O luasem la goană către uşă, deschizând-o şi pornind prin bibliotecă.

Alergam atât de repede şi eram foarte speriată. Ajunsesem deja în camera noastră doar ca s-o găsesc pe Anitta acolo.

- Unde dracu' ai fost? mă întrebă ea îngrijorată. Fusesem până la baie şi când m-am întors nu mai erai acolo. Se dă stingerea în cinci minute.

Mă uitam la ea încă speriată şi neştiind ce se întâmplă cu mine. Anitta observase şi veni spre mine.

- Ce ai păţit? întrebă ea uitându-se la gâtul meu.

Am pus şi eu mâna doar ca să-mi dau seama că-mi lăsase semne.

Am luat-o repede pe Anitta în braţe începând să plâng puternic. Nici nu ştiam de ce plângeam. De groază? Din cauza faptului că voiam acasă?

- Shh, e în regulă, zise ea ţinându-mă încă în braţe. Totul va fi bine. Ce ţi s-a întâmplat? întrebă ea din nou.

- Peter, mă chinuisem să răspund printre sughiţuri de plâns.