Internatul bântuit - Pauză -

Capitolul VIII

- Tu chiar ești cu el nu-i așa? mă întrebă Angela, în timp ce intram în cantină iar eu îi zâmbeam lui Peter care era așezat la o masă.

- Nu, răspunsem hotărât. 

- Serios? se uită ea suspicios la mine. Pentru că stai mai mereu cu el, îi zâmbești, acum deja te-ai înroșit.

- Nu-i adevărat, am continuat eu să neg în timp ce ne-am așezat la o masă.

Adevărul era ca nici măcar eu nu știam daca suntem împreună cu adevărat. Nu știam ce simt. Nu știam dacă simțeam măcar acel fel de sentimente pentru el. Totul era o mare încurcătură și nici nu aveam timp să-mi fac ordine în aceste sentimente. Cât despre el, mă îndoiesc că ar putea să simtă ceva pentru mine. Indiferent că mi-a arătat o parte din trecutul lui, tot nu am reușit să mai găsesc acea urmă de umanitate la el. Nu aveam idee ce este cu adevărat. Nu-l cunoșteam.

- Bine. Dar sper că într-o zi îmi vei zice și mie adevărul, râse Angela. Știi, te invidiez oarecum. Luni de zile m-am chinuit să-l fac să vorbească cu mine, și când ai venit tu a avut un interes pentru tine încă din prima zi. Nu vorbea cu nimeni, nu stătea cu nimeni, ignora toate fetele, toate astea până la tine, îmi zise lăsând privirea în jos.

Oare ar fi trebuit să mă simt flatată? Căci n-o făceam. Consideram că era un ghinion faptul că fix pe mine mă trata așa. Păcat că Angela nu știa nimic...

Continuă să vorbească lucruri despre ore iar eu nici măcar nu eram atentă la ce zicea. Ridicasem privirea spre Peter, el încă zâmbindu-mi. Nu știu de ce, îi zâmbisem și eu simțind mai apoi cum mă înroșesc iar. Nu trebuia să se întâmple așa. Încă era un psihopat chiar dacă nu a ales el să fie așa.

- Iar nu asculți ce zic, îmi spuse Angela dezamăgită.

- Îmi pare rău, i-am răspuns. Sunt doar prinsă în gândurile mele.

- De câteva zile ești așa. E clar că se întâmplă ceva. Nu înțeleg de ce nu vrei să-mi spui. Știu că nu sunt o persoană prea minunată dar crede-mă că nu sunt așa proastă încât să zic la toți "secretele" tale.

- Nu e asta, am zis înghițind în sec. E complicat. Îmi pare rău, i-am zis din nou iar apoi m-am ridicat de la masă, simțindu-mă foarte prost.

Din cauza a tututor aceste lucruri nu puteam spune nimic la nimeni. M-ar fi crezut cu toții nebună dacă aș zice că e posibil să-mi placă un psihopat care a ucis o gramadă de oameni, și asta mă enerva. Mă enerva că eu mereu vedeam lucrurile bune în oameni, că îmi era milă de ei, că înțelegeam motivele pentru care au ajuns așa. Uram asta la mine. Uram că nu puteam fi indiferentă.

Mergeam pe coridor deja simțind că-mi vine să plâng. Toate gândurile de săptămâna asta, toate sentimentele, totul ieșea la iveală.  Am început să alerg, îndreptându-mă spre camera mea.

- Sophie! auzisem vocea lui dar nu mă oprisem, nu aveam chef de el. Mi-aș fi dorit doar să poată să dispară.

Din păcate, alergă mai repede ca mine și ajunse în fața mea. Ochii lui negri mă priveau suspicios. Am încercat să-l ocolesc dar nu am reușit.

- Te rog, lasă-mă, i-am zis simțind cum o lacrimă cade pe obrazul meu.

- Nu, mi-a răspuns repezit.

- Câteva minute singură. Atâta vreau și eu. Cer prea mult?! am țipat încercând să-l dau la o parte din calea mea.

Rămasem uimită atunci când am văzut că m-a privit cu milă și s-a dat în sfârșit la o parte. L-am ocolit, ajungând la camera mea. Am intrat iar apoi am închis ușa cu cheia după mine.

Nu am mai rezistat și m-am așezat pe jos, ținându-mi genunchii la piept și plângând. Nu mai puteam sta aici și voiam să plec imediat. Dar nu mi-aș putea convinge niciodată părinții să mă scoată din locul ăsta. Am început să plâng și mai tare doar la gândul că mai aveam încă câteva luni de stat în internatul ăsta infect.

Nu mai știu exact cât am plâns dar apoi m-am ridicat de pe jos și m-am așezat în pat deoarece îmi simțeam ochii foarte grei. Am avut un somn ușor, fără coșmaruri pentru prima oară în această săptămână.

Când m-am trezit, mi-am dat seama că deja era întuneric. M-am întors pe partea cealaltă și am văzut-o pe Anitta dormind în patul ei. Îmi părea rău că și pe ea am cam ignorat-o în ultimul timp. 

M-am uitat spre ceas și am observat că era deja ora 10 noaptea. Nu mai aveam deloc somn și nu știam ce să fac. Dar apoi am realizat că trebuia să rezolv cumva toate acele gânduri care nu-mi dădeau pace. Trebuia să fac ceva pentru că altfel voi continua să mă simt în felul ăsta.

M-am ridicat din pat și am pornit cu pași ușori către ușă. Am încercat s-o deschid fără a face prea mult zgomot iar apoi am pornit pe hol, exact spre camera lui Peter. Am ciocănit la ușă și nu a durat decât câteva secunde până să-mi deschidă.

- Pot să intru? am întrebat.

El a aprobat iar după ce am intrat, a închis ușa în urma lui. M-am uitat la el și am observat că era îmbrăcat într-un maieu alb, în pantaloni scurți iar părul negru îi stătea dezordonat. Am încercat să nu mă holbez.

- Uite, îmi pare rău pentru cum m-am comportat azi, i-am zis înghițind în sec.

El veni mai aproape de mine și apoi mă privi în ochi din nou cu acea figură misterioasă.

- Nu e vina ta, mi-a spus. Nu trebuia să te presez atât. E doar că nu știu și nu înțeleg de ce simt acest interes pentru tine, a continuat lăsând privirea în jos și făcându-mă iar să roșesc.

- Nici eu, i-am răspuns uimită că am recunoscut oarecum. 

Peter mă privi din nou, acum șocat. Se aproprie și mai mult de mine și mă atinse ușor pe obraz. Îmi apropriasem buzele de ale lui și închisesem ochii, crezând că o să mă sărute. Dar de odată se dăduse mai în spate, lăsându-mă confuză.

- Nu e bine, zise. Nu e bine, repetase privind în jos. Îți fac numai rău.

Acum era rândul meu să fiu de-a dreptul șocată. Pentru că de obicei n-ar fi zis asta. De obicei nu s-ar fi preocupat de mine, nu i-ar fi păsat. Nu ar fi părut atât de... uman.

M-am dus spre el, luându-l de mână și simțind răceala emanată de el.

- Nu e adevărat, i-am zis privindu-l în ochi. 

M-a strâns mai tare de mână și apoi m-a adus mai aproape de el, sărutându-mă. Mi-am pus brațele în jurul gâtului său și l-am sărutat apăsat. Mă simțeam ciudat de bine iar el continuă să mă sărute când de odată, un zgomot arsurzitor se auzi, făcându-mă să mă desprind de el. M-am întors spre locul de unde s-a auzit sunetul și am observat veioza de lângă pat care era acum căzută pe jos. 

Încăperea a început să se cutremure, diferite obiecte căzând și ele pe jos, spărgându-se. 

Pleacă de lângă el.

Salvează-te.

Pleacă.

Toate aceste voci continuau să se audă în mintea mea și simțeam că mă cuprinde amețeala.

- Fugi! țipă Peter. Du-te în camera ta.

Nu am mai stat pe gânduri și am plecat dar nu înainte să observ un fum negru ce a apărut din senin în jurul lui.