(Pauza) Ingeri in infern(Harry Styles fanfiction)

Capitolul 4: Speranta

Harry's P.O.V

Cand deschid ochii, soarele ma orbeste si ma ridic din pat speriat Ma uit in jurul meu si amintirile imi invadeaza mintea. Sunt intr-o camera, intr-o casa. In casa Mariei. Expir uimit de infatisarea locului si ma gandesc la visul de noaptea trecuta. Nu imi pot aduce aminte cu exactitate ultima oara cand am visat-o pe mama, dar sunt sigur ca era inainte sa incep sa ma droghez. 

De ce mi s-ar infatisa acum? Dupa atata timp? Si de ce cand am intalnit-o pe ea?

Nu...E o nebunie. O parte din mine se bucura ca ma aflu aici, atat de aproape de ea, dar cealalta parte stie, de fapt, cat de departe ma aflu. Ma atrage, enorm, dar stiu ca nu o pot avea nici macar ca amica. O persoana ca ea nu poate avea un interes pentru cineva ca mine. E frumoasa, buna, cu siguranta inteligenta. E delicata, gingasa si in special, face parte din alta lume. Traim in lumi diferite, iar acestea nu se intersecteaza niciodata...Eu sunt adanc ingropat in intuneric, in mizerie, necunoastere, dezinteres fata de viata. Nu am un scop, un tel, o dorinta sau o aspiratie. Nu am pe nimeni pentru care sa lupt, vreo motivatie sau vreo determinare.

Ma uit sfios pe geam. Soarele straluceste si-mi incalzeste trupul, dar nu si inima. Inima mea pare sa refuze sa bata in lipsa substantelor chimice, caci ele sunt unicele ce-mi ofera putere sa continui sa traiesc.

Mintea mea se afla in razboi... Sa plec sau sa raman? Sunt cu siguranta, un ghimpe in coasta, dar latura mea egoista imi creeaza radacini in temelia acestei case. Si apoi mai e si visul...

Poate ca e un semn. Poate ca mama vrea sa-mi spuna ceva. Poate ca asta e sansa mea de a obtine ajutor, de a ma schimba, de a lupta impotriva sortilor, de a realiza ceva. Nu am nevoie decat de un impuls. Poate ca in sfarsit ceva bun mi se intampla. 

Vai mie! Ce gandesc? Inainte sa incerc sa le opresc lacrimile imi inunda ochii si se scurg pe obraji. Cum pot macar pentru o secunda sa cred asa ceva? Imi vine sa rad de naivitatea mea...

-Admiri privelistea? Vocea suava, inconfudabila imi rasuna in urechi precum un clopotel si ma face sa tresar usor, intorcandu-ma spre ea. Chipul ce-mi zambea se crispeaza si se preface in frica s neintelegere.

-Harry?! Esti ok? Te simti bine? Ma intreaba si vine spre mine.

Ma chinui sa zambesc si dau din cap in mod afimativ.

-Da! Sunt bine. Ii spun hotarat si imi sterg repede ochii si obrajii. 

Se uita usor stanjenita, parca incercand sa formuleze o propozitie.

-Scuze ca am dat buzna. Nu m-am gandit...Sunt obisnuita cu casa goala si am... Incepe ea si zambesc usor. Fiinta asta e prea blanda. In comparatie cu ea, pana si un fluture mi se pare mai dur.

-Maria, eu sunt cel care a dat buzna aici. Incep sa spun si se uita la mine incruntata, dar o opresc inainte sa protesteze, punandu-i un deget pe buze. 

Parca am atins doua petale de trandafir. Pometii ei se inrosesc, capatand culoarea buzelor, iar ochii ei ma privesc diferit. Poate e doar impresia sau imaginatia mea, dar sunt aproape...salbatici. 

Cu greu, imi indepartez degetul si imi musc buza retinut. Ea ma priveste, dar nu receptez niciun sentiment. Orice simte acum e un mister ascuns in ochii ei de abanos.

-Scuze...Ii spun timid. Incercam sa-ti multumesc pentru asta...pentru tot ce faci...nu ai nicio datorie fata de mine si totusi sunt aici. Nu ma cunosti, nu sunt responsabilitatea ta si nu avem aproape nicio legatura. Stiu ca suna cliseic, stupid poate, dar e cel mai frumos gest pe care l-a facut cineva pentru mine. 

Incerc sa folosesc un limbaj elevat, formal, sa fac macar o impresie buna. Nu vreau sa ma creada chiar atat de inferior.

Ma priveste cateva secunde si zambeste.

-Nu ai pentru ce...Sincer, imi face placere sa te ajut. Dar tin sa spun ca fiecare dintre noi avem o responsabilitate: sa avem grija de semenii nostrii, sa-i ajutam la nevoie. Trebuie sa tinem la aproapele nostru. Daca nu ne sprijinim reciproc, atunci cine o sa o faca? In plus, tot in mod cliseic iti spun ca te percep...diferit...Harry...Tu ai ceva...Ce straluceste in obsucitatea aceea. Nu stiu cum sa ma exprim, dar chiar am vrut si vreau sa te ajut! 

Probabil radiez de admiratie. E cel mai probabil, printre putinii oameni pe care i-am auzit vorbind din suflet, care chiar crede ceea ce spune si care are puterea sa ma convinga ca asa e. 

-Sunt sigura ca Dumnezeu nu mi te-a pus in cale degeaba! Imi spune referindu-se, bineinteles, la activitatea pe care o desfasoara... Daca si tu crezi in El si ai incredere ca se poate si ai vointa sunt sigura ca vei depasi actuala conditie! Imi spune zambind. 

Ii intorc zambetul, dar al meu este unul amar.

-Problema este ca eu sunt lipsit de toate lucrurile mentionate de tine. Nu cred in Dumnezeu, nici in mine, in cei din jurul meu sau in lucruri bune... Imi pare rau, dar asa sunt. Cred ca tu esti singura care a fost atat de buna cu mine... Cu exceptia mamei, bineinteles. 

-Fiecare om are modul sau de a fi...Indraznesc sa te intreb ceva... Imi spune usor timid si isi musca buza. 

Doamne ajuta-ma!

-Orice! Ii spun fara sa ma gandesc.

Ezita putin, parca gandindu-se la ceva.

-De ce nu crezi in Dumnezeu? 

Oftez incet.

-Pur si simplu banuiesc. De ce as face-o? Am fost invatat sa o fac, dar dupa toate lucrurile petrecute in viata mea...Fac o pauza si las spre interpretare afirmatia mea. Stiu ca a dedus oricum ce am vrut sa spun.

-Si in al doile rand, cum poate cineva sa creaza in forte divine sau in semenii sai, cu ii denumesti tu, cand nu crede in propria persoana?

-Eu o fac! Imi spune abasat. Ma incrunt usor. dar imi dau seama din felul hotarat in care a spus-o ca e adevarat.

-Uneori, Dumnezeu cei din jurul meu se bucura de mai multa incredere din partea mea decat se bucura propria mea fiinta. 

Pe limba imi joaca cuvintele : ,, spui asta pentru ca ai alta situatie'' , dar mi-o musc si ma abtin. Ar fii obraznic si rautacios din partea mea. Si mai ales, plin de prejudecata. Nu o cunosc, nu ii stiu situatia, nu am niciun drept sa imi dau cu parerea.

-Poate ca suna ciudat ceea ce am spus, dar pur si simplu asa simt.  Continua ea.

-Nici nu ma asteptam la mai putin. Ii raspund fara sa ma gandesc de data asta.

Ma analizeaza tacut si surade. 

-E un compliment, inteleg?

-Da...Banuiesc... Ii spun nesigur.

Zambeste si pare ca acest gest ma incalzeste mai mult decat soarele de afara.

-E mai mult decat atat, Harry! 

Imi spune si ochii mi se maresc cateva secunde, incercand sa proceseze informatia.

Ma chinui, pentru ea, sa zambesc si eu, desi nu sunt sigur ca inteleg la ce se refera.

-Hai! Imi face semn spre iesirea din camera...

-Unde? 

Intreb si simt cum panica ma cuprinde. 

-Probabil ca esti infometat. Iar mama tine sa te cunoasca. 

Spune si iese din camera. Inghit in sec si expir zgomotos. O urmez repede si stiu ca acum e acum. Oh, mama tine-ma in paza ta! 

dupa  ce ca postez dupa ani, e si sec :( imi pare sincer rau....sper sa imi fac timp sa scriu ca lumea...multumesc celor ce citesc si isi expun parerile! apreciez din suflet gestul si rabdarea pe care o aveti cu mine. Daca nu comentati voi, nici nu puneam next, pentru ca eram convinsa ca nu citeste nimeni :))) deci multumesc <3 sper sa va placa cat de cat...