"Hey!!! Asta e prea ciudat!!! Imi pierd mintile!!!...Ma cheama Mia,ma cheama Mia, Mia..., locuiesc in Londra,...sau locuiam, ....unde suuuunt???" imi spun in gand agitata. Acum ma aflu intr-o padure foarte ciudata in care totul pare a fi creat pentru a te chinui. Pamantul e rece, uscat si brazdat de mii de pietre taioase; copacii sunt asprii, iar crengile apar ca niste sulite indreptate spre tine, in acest peisaj mohorat. Nu pot sa cred ca si vremea poate fii ciudata. Cand simti ca te sufoci de cald, cand ca ingheti de frig. Cerul e gri. Nu acoperit cu nori, ci pur si simplu gri. Nu exista vant, totul era nemiscat si infricosator. Cum am ajuns eu aici? Ei bine...totul a inceput de dimineata...
***
Soneria urla ca nebuna in capul meu. Nu mai stiam nimic, doar voiam sa opresc sunetul acela ingrozitor!!! Cand insfarsit am gasit telefonul am observat ca am vreo 23 de mesaje de la tata. "Au". In mai toate isi cerea scuze ca nu poate sa ma insoteasca la activitatea cu parintii si tot felul de lucruri pe care o sa le cumpere ca sa il iert.
Deloc dezamagita, m-am ridicat din pat. Oricum uram activitatea aia. Dar va trebui sa ma duc, altfel o sa primesc absent. Tema era "Copilaria". Si trebuia sa aratam sau sa spunem ce inseamna pentru noi asta.
Pentru mine copilaria a insemnat sa stau intr-o camera colaorata plina de jucarii si alte tampenii. Ai mei mai mereu imi angajau bone pentru ca erau prea ocupati. Tata e pictor, iar mama femeie de afaceri. De la ei am mostenit talentul la desen si inteligenta, cred... Dar desigur ca nu o sa spun asta.
Am luat micul-dejun singura in timp ce ma gandeam ce sa aduc la scoala cu tema "Copilaria", weaah. Pana acum ma asteptam ca va spune tata un discurs emotionant despre mine si asta va fi tot, dar se pare ca iar o sa ma descurc singura. Am stat o vreme si m-am holbat la un scaun. E asa ciudat cum acasa nu e nimeni in jurul meu, iar la liceu sunt ca un magnet de oameni prietenosi. A da, apropo sunt a 10-a si am 16 ani.
Pana la urma am hotarat sa iau singurul obiect din camera mea care are valoare sentimentala, si anume o agenda cu foi albe pe care tata mi-a dat-o la 7 ani. Am terminat-o in vreo 2 luni. E plina de desene stupide si "corecturi" de-ale tatei. Perfect!
M-am imbracat cu o mare lene si am zabovit mult in fata oglinzii desi deobicei eram foarte rapida. Apoi am alergat sa iau agenda pentru ca eram in intarziere.
O lasasem pe un raft de atatia ani, eram curioasa sa ma mai uit in ea. Ajunsa in fata bibliotecii am realizat ca e tocmai pe ultimul raft. M-am intins cat am putut si am luat-o. Ma uitam surprinsa la ea. Arata exact la fel! Ca o carte, cu coperta de piele si nimic scris pe ea. Am mangaiat usor cotorul cartii. Prima data am crezut ca doar mi se pare, dar coperta prindea noante aurii si incet, incet pe mijlocul cartii se contura un copac maiestuos si cuvantul "Tryvan". Am deschis-o speriata. Era goala! Am dat sa o pun inapoi in biblioteca, dar...disparuse. Eram in fata unui copac cenusiu. M-am intors si am vazut...padurea...
***
