Sunt O Vânătoare De Umbre

"Sunt o ce?"

- Am omorât pe cineva. Spun inexpresivă, prăbuşindu-mă la pământ.

- Poftim? Întreabă speriată alăturăndu-mi-se pe podea. Ce s-a întamplat?

Înghit in sec şi încep să-i spun detaliu cu detaliu ce s-a petrecut. După ce termin de istorisit întâmplările, femeia care ma asculta răbdătoare, rosti.

- Nicole, linişteşte-te!

Dau absentă din cap şi continui să mă gândesc la cele întamplate, până când o aud întrebând, din nou:

- Cum aratau tatuajele de pe blond?

- Tu-ți bati joc de mine? Asta nu contează. Ceea ce are o importanță este faltul că am ucis pe cineva. Spun parcă trezită din transă.

Mama ofta in timp ce scoate de la spate un obiect asemanator cu cel ce mi l-a oferit in dar si-si-l trecu pe deasupra pielii, scotand la iveala un tatuaj asenanator cu cele ale blondului.

Inainte sa mai poata rostii ceva, Dot care părăsise canera cu câteva momente înurma, intră grăbită şi spuse agitată:

- Jocelyn... nu mai avem timp de asta. Ne-au găsit. Rosteşte toate astea în timp ce-i face semn mamei către fereastră.

Femeia îşi mută atenția catre geam, deplasându-se cu paşi mici, dar siguri către acesta. De cum era suficient de aproape îşi aruncă privirea afară. Nu dură mult până să se întoarcă speriată în direcția mea şi să-mi spună ca trebuie să plec.

Neînțelegând ce se petrece, rămân nemişcată pe suprafața tare a podelei. Văzând că nu aveam intenția să mă ridic şi să fac ce mi-a spus, mama veni în grabă către mine, apucăndu-mă de o mână şi ajutându-mă să revin pe picioare.

Nu apuc să mă dezmeticesc, că aud uşa de la intrare trântindu-se, anunțând pătrunderea persoanelor de care mamei îi era atât de teamă.

- Trebuie să ne grăbim. Spune impacientată Dot, apucându-mă de încheietură şi trăgându-mă către balcon.

Când era pregătită să facă ceea ce voia să facă, uşa canerei în care mă aflam acum câteva momente, se trânti violent de perete. Speriată din cauza faptului că mama se afla tot în aceeaşi incapere, dau să fug înapoi, dar expresia serioasă a lui Dot mă opri.

- La naiba! Spune în cele din urmă. Nu mai am timp. Adauga furioasă, uitându-se speriată la uşa închisă a balconului.

Zgomote de lucruri sparte se auziră din camera în care se găsea mama. De data aceasta chiar am fugit către uşile închise, dar glasul femeii care era alături de mine mă opri, din nou.

- Nu face asta! Jocelyn se descurcă. În schimb, tu, dacă nu pleci acum, o să ai mari probleme. Rosteşte cât se poate de serioasă, dându-mi de înțeles că nu glumea.

Oftez învinsă, întorcându-mă către ea, spunându-i din priviri ca eram pregătită sa plec. Şatena se dădu un pas mai spre dreapta, lăsându-mi drum liber catre priveliştea pe care mi-o oferea înălțimea la care se găsea balconul.

Stau câteva momente uitându-ma la peisaj, neştind ce trebuia să fac. Văzându-mi reacția, Dot ofta prelung. Îmi ațintesc privirea către ea, ridicând o sprânceană pentru a-i da de înțeles că nu înțelesesem ce anume aveam de făcut.

- Trebuie să sari. Spune într-un sfârşit amica mamei, surprinzându-mă cu totul.

- Poftim? Întreb luată pe nepregătite.

- Vorbesc foarte serios. Nu am timp să fac un portal, aşa că singura soluție este să sari. Adauga nelăsând ca vro emoție să i se citească pe chip.