Căderea demonului

1. Eva

Jason își lasă capul să cadă pe umărul tatălui său, absorbit de frumusețea minciunii ce are să o audă.

— Îți place aici, fiule? zâmbește Tom, simțind cum durerea și neliniștea îl apasă tot mai mult.

Cum poate Jason să mintă? S-ar simți mult prea nenorocit ca să facă asta, dar s-ar simți și mai nefericit să-și știe tatăl trist.

De fapt, el urăște tot ce îl înconjoară. Noua casă pare ca o închisoare nesfârșită.

— Foarte mult, minte, ridicându-se în picioare, și începând să se clatine de-alungul camerei, aproape goală. — Nu mi-ai văzut cumva, țigările?

— Le-am aruncat, răspunde Tom cu sinceritate, imitând gestul lui Jason de mai devreme.

Atunci, fiul răsuflă, încercând să se liniștească.

Oricum, știa de la început asta.

—Ai să te faci bine, promit. Tom se află deja la ușă, cu mâna pe clanță, și cu o voce încrezătoare. Păcat că, minciuna asta a fost spusă de prea multe ori ca să mai fie crezută.

Și, probabil că Jason s-ar fi ridicat și ar fi plecat primul din cameră, dar, era atât de neajutorat, încât nici nu putea să vadă nenorocita aia de ușă!

—Ah, și Eva vine să te vadă astăzi. Cu asta, bătrânul iese din cameră.

Eva.

Acea Eva?

Jason înghite în sec, dintr-o dată, încercând să se calmeze. Cum să-l vadă așa? A ajuns precum un copil singur, din cauza unui accident.

Probabili că nenorocita aia de mașină care s-a izbit de el, i-a devenit numărul unu ca dușman.

Rămăsese inconștient timp de o săptămână, iar, într-o zi,se trezise că printr-un miracol.

Și,într-un pat gol și vechi, Jason se găsise țipând din toate puterile. Inima i-o luase la goană, în timp ce sângele se scurgea repede prin vene.

— Ar fi frumos dacă nu mi-aș aminti de porcăria aia de moment în fiecare zi. Șoptește, în timp ce își târăște picioarele înapoi spre pat.

Dintr-o dată, scârțâitul unei uși se aude, iar niște pași scurți îi zgârie acestuia urechile. Se întoarce cu spatele, dându-și seama că e chiar vechea lui prietenă.

— Bună, Eva, rostește, simțind cum gâtul începe să-l usture, iar lacrimile vor să se scurgă.

Ar fi prostesc să plângă în fața ei, mai ales că e bărbat!

— De unde ți-ai dat seama că sunt eu? Și, pentru un moment, Jason rămâne împietrit, auzindu-i vocea fetei ce s-a schimbat atât de mult.

— Sunt orb, Eva, nu prost.

— Nu doresc să insinuez asta, Jason simte cum salteaua se lasă, pe partea dreaptă,când un corp se așează aproape de a lui.

— Mirosul tău, recunoaște acesta, e la fel ca și acum șapte ani.

— Îmi pare rău, rostește, iar Jason se găsește oftând cu putere. De ce i-ar părea rău? Până la urmă, ea a plecat din cauza părinților ei, care s-au mutat la naiba, peste ocean.

Lui i-ar fi trecut, ar fi uitat-o de la un timp, doar că s-a întors.

Două mâini îl traseră spre un piept firav, iar ele coborâră mai apoi spre spatele bărbatului, ținându-l într-o îmbrățișare sufocantă.

Are nevoie de asta, și atât de mult! Acesta își afundă capul în părul ei mătăsos, mirosindu-l. Mentă.

Atât de plăcut!

Într-un sfârșit,aceasta îi dă drumul, lăsându-l din nou într-o singurătate oarbă. — De ce te-ai întors, Eva?

— Iubitul meu.. Aceasta se oprește, umezindu-și buza, a primit o slujbă aici