Promisiunea

capitolul II

Maine este Anul Nou. Cred că îl voi petrece singur ,având în vedere că părinții mei îl petrec la niste prieteni de familie. Anul trecut am fost si eu, dar au profitat de asta si m-au pus drept bonă pentru copilul lor de 2 ani. A plans mai tot timpul.. Acesta este unul din motivele pentru care nu îmi plac copii . Singurul lucru frumos in vacanta asta a fost faptul că am făcut cunoștință cu el .
Am hotărât să mă plimb. Nu aveam nimic mai bun de făcut,oricum.
M-am dus în parc,din nou. I-am trimis un mesaj lui Denis să vină în parc...dar a trecut un timp si nu pare că își va face apariția..
Privind oamenii din jurul meu îmi dau seama că eu nu sunt așa fericit, ca eu nu simt spiritul sărbătorilor.
Am simțit niste mâni reci acoperindu-mi ochii.
-Ghici cine e ! a spus persoana din spate chicotind
I-am luat mâinile într-ale mele pentru a le încălzi. Era îmbrăcat aproape la fel ca data trecută, singurele accesorii ce erau în plus de data asta erau ochelarii de soare si geaca mea. Dar ceva e ciudat..Cine poarta ochelari iarna?
-Denis,ce e cu ochelarii?am dat glas curiozității. E iarna,nu mai e soare.
Aceasta a zambit,dar părea mai mult un zâmbet forțat ca pozele acelea pe care le făceam în prima zi de școală.
-Am fotofobie. Nu pot ieși fără ochelari.a spus, dar nu m-a privit în ochi.
Știam că ceva nu e în regulă si avem de gând să aflu.
A făcut un bulgăre mare de zăpadă și l-am aruncat în băiatul cu bucle aurii. Acesta a fost surprins,dar nu a durat mult până a ripostat. De aici nu a mai durat mult până a început un adevărat război cu bulgări de zăpadă.
La un moment dat nu îmi mai simțeam mâinile și doar fugeam sau mă ascundeam de el.
-Te-am prins!a spus sarindu-mi în spate. Atac surpriză!a strigat.
În acel moment am alunecat si am căzut pe spate. M-am ridicat repde si l-am văzut ținând închiși.
-Ești bine?am întrebat
-Nu. Nu îmi mai simt nici măcar posteriorul.a zis adăugând un zâmbet,dar ceea ce nu a realizat a fost faptul că îi căzusera ochelarii,lăsând la iveală o vânătaie destul de urata la ochiul stâng.
-Denis! Ce e cu asta?l-am întrebat mangaindu-i obrazul.
-Pupă ca să treacă!a zis adăugând un zâmbet trist.
-Nu te mai prostii!spun serios
Telefonul îi sună ,iar el a răspuns nu prea fericit. Nu puteam înțelege ce spunea persoana cu care vorbea,dar nu părea prea fericită. La sfârșitul conversației Denis doar a mormăit un "bine" si m-a anunțat că pleacă.
-Îmi pare rău!a zis cu mâinile împreunate . Promit că data viitoare vom sta mai mult ,dar acum chiar trebuie să mă duc acasă !
Nu a așteptat să îi răspund,doar m-a îmbrățișat strâns și a plecat.
-Ai grija de tine!am strigat după el.
Acesta s-a oprit apoi s-a întors înapoi.
-Voi avea .a zis adăugând un zâmbet ,apoi mă mai luă o dată în brațe înainte să plece.
Nimeni nu mai are niste îmbrățișări calde ca ale lui...Dar asta nu schimbă nimic. Voi afla ce se întâmplă în spatele zâmbetului tău, Denis! E o promisiune!