De vină sunt eu

2.

Suferința? Așa ți-a fost scris. Ce te tot plângi? Obișnuiește-te.

*
Urcă scările grăbită, de ce se grăbește așa? Ce se întâmplă? Intrăm într-o cameră.
Mama salută, eu nu știu despre ce e vorba așa că tac, nu e formă de respect, dar nu are loc politețea in asemenea momente. Vreau să fac și eu un dosar zice mama cu o voce care îi tremura. Pentru ce dosar? O persoana care se află în cealaltă parte a biroului scote din sertar, bănuiesc, un portofoliu.

- Numele dumneavoastră și numele fetei, dați-mi și buletinele. Zice persoana care își pune ochelarii de pe creștet pe cavitatea ochilor.

- Elvira Monroe este numele meu, iar al fetei este Alicia Monroe. Mi-e rușine să aud cum iese numele ăsta din gura ei. Nu o să fiu în totalitate o Monroe... O să fiu o fată de-a statului. Poate că tata nu ar fi permis să se întâmple asta dacă ar fi fost aici.

- Ce faci, mamă? Ce faci? Acum mi-am dat seama, nu îmi vine să cred, nu a crezut nici măcar o parte din ce i-am zis, nimic. Mă simt distrusă, să mă lase aici? Nu vreau... Îmi iubesc familia, îmi iubesc sora.

Ușa camerei înalte se deschide, iar pe ușa intră o doamnă modestă, frumoasă.

- Bună ziua, sunt directorul adjunct al acestui orfelinat, cu cine am onoarea? Păi uite, ai onoarea cu o mama care își abandonează copilul.

- Bună ziua. Nu își spune numele, se uită în ochii mei. Presupun că își dă seama că m-a rănit suficient de mult încât nu are de ce să se intersecteze privirile noastre.

- Doriți să dați în adopție fata dacă vor fi doritori? Sau rămâne în orfelinat până când împlinește vârsta de 18 ani?

La naiba cu voi! Alice... Ești aici? Nu plânge. Stăpânește-te! Inima îmi bate așa tare, simt că vrea să mă lase. Nu mai vrei să domini corpul meu neputincios? Inima, nu mă lăsa și tu. Nu am câștigat această luptă nici de data asta. Lacrimile îmi străbat obrajii la fel ca picaturile de apa care se preling pe foile în noanțe tomnatice ale copacilor.

- Nu, nu vreau că Alice să mai zică "mama" nimănui. Cât de egoist e gestul pe care îl face. Pot să o iau înapoi, nu?

- Nu, ați făcut dosarul. Credeți că aici e un schimb continuu. Ce femeie insuportabilă, o să cedez.

- Foarte bine. Nici tu nu meriți sa fii numită "mama". Mi-ai distrus viața. Nu pot să cred că ai făcut asta, nu vreau sa te mai văd niciodată. Să pleci!

Izbucnesc în plâns și ies fugând din cameră. Mă așez pe prima scară și încep a plânge. Pe lângă mine trece fugând fata a cărui privire s-a intersectat cu a mea, mai înainte. E orfană, și ea e orfană. Biata de ea. Ce soartă tristă, se gândește oare cineva la nedreptățile oferite de viață?

- Oh, doamne. Și pe tine te-ai audă aici? Nu plânge fata mea că de aici nu ai scăpare. Zice fata creața cu o noanța roșiatică în bujorii fini care sunt scoși din evidența de gropițele micuțe ale chipului.

Încerci să fii fericit, să scapi de suferință, dar te împiedici de karma. Nu mai plânge, oprește-te. Ea nu te vrea. Trebuie să te adaptezi la această situație.

- Doamnă, fata plânge. Trebuia să vă mai gândiți. Uitați-vă la ea, e distrusă. * Asta vorbește după ce mama asta a noastră a semnat contractul? * Tu taci... * Adevărul e că e bună rău, nu contează greșelile pe care le comite* Oh, să nu vă doriți vreodată să aveți conștiință masculină. Eu nu am vrut dar tot am primit-o. *Nu tot ce vrei de întâmplă, scumpo. Sunt aici să-ți mustrez toate faptele. În fine... De parcă i-ar păsa acelei femei care odată a fost mama că plâng.

Auzind discuția lor acompaniată de pași repezi ai mamei mă ridic de pe scară și o iau la fugă pe unde apuc.

*
- Aici e camera ta. Alegeți un pat. Măcar menajera e de treabă, o bătrânică.

- Înțeleg...

Mă uit în ochii acelor fete. Fiecare privire e diferită, sunt curioase.
Văzând că patul de lângă geam e liber mă așez acolo. Fata creată și rebelă de ridică și se îndreptă înspre mine.

- Nu te așeza aici. Spune parca cu încredere încercând să aude în glas și puțină convingere.

- Da, nu știam că e ocupat, mă mut. Mă supun elegant.

- Nu prostuțo, e lângă geam, e foarte frig acolo. Zicea ea, de parcă îmi pasă așa mult de frig. Gândurile construiesc pereți, mă simt așa obosită, încă o lacrimă coboară pe obraz, înaintând pe gât, iar apoi pe piept. Mă așez pe pat și îmi trântesc capul pe pernă. Conștiința mea sigur mă înjură, dar oboseala nu permite în acest moment un război așa înțeleg că am ajuns prada viselor, mă rog... Au devenit și ele coșmaruri.

**
"Ea nu merge la școală?", " Cine știe ce fel de fată e și asta." Voiam sa nu bag in seamă, dar e imposibil.

Pe scaunele de lângă birou sunt uniformele. O văd pe a mea. O iau și ies in hol, zăresc niște fete care ies dintr-o cameră, bănuiesc că e o baie. Mă duc și mă schimb nu înainte de a încerca să nu ies din temeliile rutiini matinale.

***
- Ai învățat să te uiți pe unde mergi, păpușă? Un idiot deschide gura când nu trebuie. Are noroc că sunt distrusă. Are mare noroc. Pe lângă el e și cel cu care m-am bușit ieri, un alt maimuțoi și vre-o doua fete. Fițoșii nelipsiți ai liceului vecin. Până la urmă, da... Ei își permit, eu nici în vis nu o să fiu în acel liceu.

Intru grăbită. O văd pe Miriam, prietena mea.

- Bună, draga mea. Ai vorbit cu mama ta? Nu puteam să uit o clipă de situație, ea nu trebuie să afle. O să mă lase.

- Da.

- Și?

- Ce? Răspund cu o întrebare și gesticulez incordandu-mi buzele.

- Cum a mers? L-a gonit? Sunteți bine?
Ce curioasă. Mă întorc, suspin și îi răspund afirmativ.

****
- Selin, draga mea! Ultima oră am vrut să o pierd cu gândul de a petrece timp cu surioara mea. Chiar așa am și făcut.

- Surioară! Se uită la mine și mă captează intr-o îmbrățișare călduroasă. Mi-a fost deja dor. Cum e la colegiu? E bine la internat?

Colegiu? Internat? Nu pot să cred. O durere insuportabilă, o dezamăgire cruntă îmi face corpul să uite de comenzile nervilor.

- Surioară, ai pățit ceva?

- Nu Selin, trebuie să plec. Ai grijă de tine. Să nu mergi desculță, să mănânci tot din farfurie, fără dulciuri! Să-ți faci temele și să nu mă uiți, da?

- Da, surioară!

*****
Stau și mă uit pe fereastră, o fi frig aici, chiar e, dar priveliștea e frumoasă, măcar atât.

- Nu vii să mănânci?

- Nu.

- Dar nu ai mâncat azi.

- Nu nu o să mănânc, mâncați voi. Chiar nu am poftă.

- Alice, nici mie nu mi-e foame, hai să ne plimbăm, să ne cunoaștem mai bine.

- Nu vreau, nu am chef.

- O să stai mereu în patul ăla? Haiii, iei o gură de aer.

Cedez. Ne încalțăm și ieșim nu înainte de ai promite menajerei că nu vom sta mai mult de 20 de minute.

Aveam nevoie de o plimbare, cred. Aerul de după ploaie, umed, îmi învăluie nările. Singurătate, bine ai revenit!