De vină sunt eu

4.

   E crunt, e crunt acest moment, mi-e crunt viitorul. Odată ce creierul meu a asimilat vestea, am devenit vizibil stânjenită și nervoasă. Nu pot face acel control, o să mă oblige?
   Mă plimb ca un om care așteptă vești importante prin celula secției. Cred că așa aș putea să nu mă dau de gol. Mă simt pierdută, de fapt acea Alice e pierdută din ziua în care mama ei a dus-o la acel orfelinat.

    Această Alice nu mai are mamă, căci tată nu avea. Această Alice își petrece o noapte la inchisoare.

   Trebuie să încerc să nu mai am încredere în nimeni. Prietena mea mi-a spus că o să fie prietenă cu oricine, și cu acei îngâmfați din liceul privat excluzând orfani. Am rămas singură.

  Mi-e teama, mi-e teama de viitor, mi-e teama, nu am cui să-i spun.

*
- Pregătiți-vă, mai avem puțin și ajungem la spital pentru control. Zice polițista care stă în dubă să ne păzească.

    Ieșim câte una pe rând, eu fiind ultima. Din toate colțurile se aud sunetele de la camerele de fotografiat, din toate colțurile vin reporterii cu întrebările lor stupide. Prea ocupată cu școală, și cu familia incompletă sau cu altele, oare acesta este răspunsul la întrebarea: te-ai gândit că ți va întâmpla asta?

    Aplec capul, că să evit să fiu fotografiată, poate așa sunt șanse să nu mă recunoască aproape nimeni.

    Am ajuns în fața biroului a medicului de ginecologie, polițista îl anunță că am ajuns. E bărbat vă dați seama? Nu pot, nu pot face asta. Mi-e rău, totul se învârte în jurul meu, directoarea orfelinatului, Bianca fiind numele ei, dă în continuare telefoane în căutarea unei soluții. 

    Iese acesta din cabinet, un tip înalt cu par negru și ciufulit, buze roșiatice și ochii întunecați, nu sunt așa de atentă să deduc culoarea lor. Tot ce reușesc să asimilez este că această situație o să fie martoră unui leșin, asta nu îmi sună bine deloc.

- Nu mă faceți să vă duc acolo cu forța. Zice polițista când vede că niciuna dintre noi nu vrea să meargă la control.

    Femeia se îndreaptă înspre mine, mă apucă de braț și mă târâie, în propriul sens al cuvântului, îndreptându-se spre cabinet.

    Doamna Bianca protestează la fel și celelalte fete. În acest moment mă simt slabă, nu aș fi crezut niciodată că voi fi așa. Mă simt ca o fantomă care nu poate face nimic. Trebuie să lupt. Nu o să mă las batjocorită.

   Din țipete de opoziție, suspine și plânsete, creața își atrage toată atenția asupra ei, cerând să fie ea prima la consult. Doamna Bianca îi spune că nu e nevoie, să mai aștepte doar un pic, ea îi spune că face asta pentru noi. Eu stau ghemuită pe hol, îmi întinde o mână ajutându-mă să mă ridic de pe jos și mă îmbrățișează.

   Intră înăuntru, ușile se închid, îi voi fi recunoscătoare. Încep a plânge din ce în ce mai mult. Directoare mă refugiază intr-o îmbrățișare.

   Oh, doamne... E distrusă, are ochii roșii. Așa rău a fost. * Dă, normal... Vă vede păsă...* Taci! Îmi iese din gură fără să vreau, toți se uită la mine. Vezi ce faci? Chiar trebuie să spui că ne vede păsărică, de parcă nu știam.

   Când Bianca o vede pe Alisson în halul ăla ne strânge și îi spune polițistei că o să se ducă avocatul la secție.

**
    În camera relativ mare, dar cu spațiu personal inexistent se aud țipete că la Bâlci deoarece am fost exmatriculate din școlile noastre. Școală în care am intrat, liceul de fapt, este al doilea din oraș. Mă obișnuisem cu acest liceu mai mult de cat trebuia. Ce-or să zică toți colegii? Profesorii?  Vor afla despre cele întâmplate?