De vină sunt eu

5.

      Realizez că este timpul meu... de fapt încerc să realizez asta. De ce eu? de ce eu sunt aleasă pentru acest destin?
      M-am gândit; nu o să mai las lacrimile să curgă până la nesfarsit... pentru că am și eu o viață. Am pierdut prea multe persoane, dar cum pot să reușesc să fac asta, să nu mai sufăr dacă plâng în continuare și mă gândesc la persoane care au plecat.
În ochii ei am văzut dispreț și ura. Nu am văzut nici măcar un pic de înțelegere, nici măcar un pic de compasiune, nu am văzut ochii cu care te privește o prietenă. În acel moment era dușmanul meu.
Sunt în afara clădirii aștept ca doamna Bianca să iese ca să pot merge "acasă" să ma trântesc în pat să nu mai aud nici măcar un cuvânt. Să nu aud de ură, mai bine zis de ceea ce simt: ura pentru mama, pentru tatăl meu vitreg, pentru momentul în care m-am nascut, pentru viata pe care o am, pentru prietenii acelui băiat cu ochi albaștri, pentru toți prietenii falsi pe care i-am avut, pentru prietena cea mai adevărată care mă lăsa la greu, ura pentru toți. Mai ales ura pe care o simt pentru mine.

*
     Am mers cu fetele și cu doamna bianca în toate școlile noastre pentru a lua dosare și resturile din dulapurile acordate în clasa a 9-a. O să-mi fie dor chiar dacă nu am prieteni acolo, chiar daca nu ma înțelegeam perfect cu toți profesorii.
      În sfârșit suntem "acasă".
Bătrâna menajeră intră în cameră. Caută pe cineva cu privirea. Acel cineva eram eu. M-a anunțat că mă cauta cineva la telefon.

"Alo?"

"Bună seara, păpușă." Pielea fină pe care o aveam înaintea apelului de transformă în piele de găină din cauza fricii pe care o am auzind cuvintele lui.

"Ce am făcut? De ce mă cauți?" Zic speriată nefăcându-l să înțeleagă ce simt în acel moment și faptul că plângeam.

" Ce vei face mâine voiai să zici, draga mea. Nu?"

" Nu, mâine merg la școală, la aceeași școală la care mergeam mereu. Nu renunț la școală." Sper că mă crede... Nu vreau să știe unde o să învăț, poate o să mă caute.

" Nu învățai la liceul privat păpușică. Nu mă poți minții, nu îți convine... Doar știi la ce are alergie Selin. La Căpșuni... Da! La Căpșunici."

"Las-o pe Selin, spune ce vrei de la mine. Doar las-o pe ea."

"Tu, în 5 minute în spatele orfelinatului. Altfel mă duc să cumpăr căpșunici."

" Nu, nu, nu. Vin acum." Cu asta trântesc telefonul fix legat de fir in suport.
Mă las în mâinile peretelui alunecând încet în jos până când ajung pe gresia gri și rece. În cap îmi rulează imagini cu Selin și cu căpșuni. Nu poate să facă asta.
O lacrimă fierbinte îmi cade pe obraz îmi dă startul grabei de a ajunge la timp în grădină. Aici tot ce văd este un taxiu. Taxiul lui. Merg până în fața mașinii și aștept să iese să văd ce vrea.

**
- Lasă-mă, lăsa-mă, te rog! Îi zic strigând din răsputeri. Ajutor! Ajutor!

     Țipetele groazei pe care mi-o provocă ar trebuii să le audă cineva. Acestea îmi sunt întrerupte de gura lui scârboasă. Mâinile sale îmi umblă pe tot corpul. Pantaloni de trening sunt acum la genunchi. Mă simt murdară. Sunt distrusă. Mi-a luat și inocența. Pleoapele se lasă cu greu, ne mai având contact cu realitatea. Realizez că sentimentul puternic de ură pe care îl simt pentru el e de nestăpânit.

- Dacă află cineva de asta mama și sora ta vor plăti.

***
      Îmi e scârbă de corpul meu, de gura mea. Tremurând urc scările și mă duc direct în baie. Mă incui. Într-o fracțiune de secundă mă trântesc pe jos și încep să bat cu pumnii de pereți. Încep a vărsa lacrimi dense și scot țipete puternice nu înainte de a lua cu putere aer în plămâni. *Alice, revinoți. Afară sunt celelalte fete. Te-ai auzit, ridică-te și nu cumva să spui ceva.*
      Allison și Melisa țipă îngrijorate afară. Să ies? Nu pot face că starea cuiva să fie negativă așa că ies. Allison dă să mă îmbrățișeze, dar imaginile cu acel bărbat îmi inundă gândurile făcându-mă să tremur și să resping îmbrătisarea crezând că în fața mea e el. Fetele mă întreabă disperate de faptul pentru care sunt redusă așa. Merg cu pași mici și neputincioși condusă de cele două. Ajunsă în camera cedez căzând în patul tare.

****
- Ești mai bine? Mă întreabă creața din partea cealaltă a patului.

- Su-sunt bine. Zic rămânând blocată cu privirea într-un loc.

- Acestea sunt uniformele noastre. Zice cu entuziasm Irem.

     Ne așteptăm rândul la baie după care ne îmbrăcam cu uniformele școalare.
Sunt așa obosită... Nu am dormit nici măcar un pic, nu am putut. Numai gândul că sora și mama mea ar putea păți ceva mă ține în puf de durere.
Astăzi este prima zi în acea școală. Nu îmi vine să cred, nu sunt deloc pregătită.
     Aici totul este puțin mai greu și toți copii care frecventează această școală sunt de bani gata, ceea ce înseamnă că au mai multe pregătiri, alte ocupații, hobby-uri și altele nu dorință de a omorâ pe cineva. Da, dacă vă întrebați ; chiar vreau să trăiesc liniștită, nu numai eu ci și surioara mea.
     Doamna Bianca ne-a arătat unde este clasa noastră. Foarte fain, sunt 15 inși in clasă. Bine, cu noi 4 suntem 19. Diriginta lor ne-a prezentat clasei, ea pare de treabă. Suntem în clasă cu cei care ne-au acuzat la poliție denunțând ceva ce noi nici pe departe nu am făcut. Suntem în clasă cu blondul cu ochii albaștri. Suntem în clasă cu reginele acestui oraș. Mai rău de atât nu se putea. Când zic asta mă refer și la faptul că acum am mate și că nu îmi place această materie.

*****
    Sunt așa obosită, fizic și psihic. Sunt sătulă de oameni falsi, de situații ridicole. Vreau pace. Vreau pace. VREAU PACE. * Și eu vreau. Hai, du-te acasă mai repede că îmi e somn.*
Conștiință, conștiință... Știu sentimentul. Acum ai putea să taci. Ești mai complicat ca un vector. Oh, vector... Mâine dăm test la matematică. Trebuie să le demonstrăm tuturor că suntem demne de acest loc în acest liceu și că merităm să studiem în continoare aici.
     În sfârșit suntem acasă, abia așteptam. Îmi las geanta pe scaunul biroului din cameră, mă schimb in haine uzuale și refuz să merg la masă.
    Nu am poftă, nu îmi e foame, chiar dacă nu am mâncat de 2-3 zile. În seara asta poate voi mânca, măcar puțin, am nevoie de putere.
    Oboseala răsunând la fiecare pas pe care îl fac mă convinge să mă odihnesc puțin. Asta și fac. Mă pun pe patul de lângă geam, patul ales de mine și mă supun somnului adânc care nu târziu își face apariția.

— Ajutor! Nu mă mai strânge, lasă-mă. Nu mai pot respira. Mi-ai făcut deja mult rău, dar lasă-mă să trăiesc.

    Nici vorbă, soțul mamei vrea să-mi i-a viața lăsându-mă fără respirație, împiedicându-mă să inspir aerul rece din cameră grii.

— Selin! Selin, draga mea, trezește-te...

    Cuvintele lor mă fac să mă agăț de viață, nu puteau să mă lase să plec? Puteau să o fac, nu e nevoie de mine pe această lume, eu voiam să plec...
    M-am liniștit, problemele mele cu respirația își fac apariția, sunt bazate pe stres, atacuri de panică... Nu mai vreau, credeam că am scăpat de ele.
    Am mâncat puțină supă, pot să recunosc dându-mi cuvântul că are un gust oribil. Măcar m-a ajutat să mă calmez și să-mi nutresc puterea.
    Am terminat și exercițiile, sper că voi lua o notă mare, sper.
    Timpul rămas înainte de culcare decid să mi-l petrec pe o rețea de socializare ca să vorbesc cu surioara mea.
   Mă loghez și verific noutățile, am o cerere de la un anume " Cel Singuratic" decid să i-o accept deoarece e în pas cu mine.

"Bună."
"Bună și ție." Scriu eu.
"Cum te simți?"
"Sunt ok."
"Nu pari, ai o privire așa tristă..." Deci mă cunoaște.
"Și dacă o am?"
"Nu vreau să o ai." De ce nu ar vrea, adică cine e ca să nu vrea?
"Ce-ți pasă ție?"
"Îmi pasă, consideră-mă ca un prieten."

   Dau să răspund când o fată îmi zice să mai las și pe alții la calculator, fără să comentez mă deloghez și ies din acea sală.
  
Dring
Dring
Dring
Dri...

    Răspund ușor enervată de insistența celui care sună când realizez cine e... Cerul cade pe mine.