Ultimele 2 luni

Capitolul 2

Am primit o poțiune, ca să mă pot întoarce în timp și să o salvez pe Riley. În mintea mea se desfășurau diferite scenarii. Poate un tată ce și-a pierdut fiica într-un accident de mașină are mai multă nevoie de ea decât am eu, sau poate că băiețelul de 5 ani ce plânge chiar acum după propria mamă prinsă în ghearele morții prea devreme din cauze bolii incurabile a secolului, a cancerului nu va mai putea trece prin viață fără ca ea să-i fie alături, poate Riley chiar a avut mai multe motive când a făcut-o și n-aș putea să o ajut oricum. SAU POATE ÎMI E TEAMĂ CĂ ÎMI VOI PETRECE ETERNITATEA ASCULTÂNDU-I ȚIPETELE DE DURERE ȘI NU VOI PUTEA FACE NIMIC.

Dar ăsta nu era momentul potrivit pentru frică. Am luat o înghițitură din licoare și m-am întins în pat, fiind cuprins de un somn adânc, care a părut a fi cel mai bun din viața mea. Însă îndată ce m-am trezit am realizat ce făcusem cu o seară înainte, și încă nu puteam să cred că tot ce se întâmplase era adevărat.
Când am intrat în sala de clasă m-am uitat în jur. Încă mai aveam urme de confuzie cu privire la seara anterioară, începusem să o văd în toți, să-i regăsesc misterul din ochi în fiecare privire ce îmi era aruncată de un străin, să o conturez pe ea cu ajutorul altora. Dar ea nu avea nimic din ce aveau alții, sau mai bine zis, alții nu aveau nimic din ce are ea.
Toate băncile erau ocupate, cu excepția celei în care ea era așezată. Mă întreb dacă așa era și acum 2 luni. De ce nu am observat cât e de frumoasă? Nu-mi mai puteam desprinde privirea de la ea, de la modul în care părul roșcat îi cădea puțin mai jos de umeri, buzele i se arcuiau, formând un zâmbet, unul fals, șters, în spatele căruia se ascundeau motivele pentru care a ales să-și pună capăt zilelor, și apoi ochii: albaștrii, mai intenși decât cerul și mai puri decât infinitul oceanului, totuși goi, triști, ascunzând de miile de lacrimi vărsate în ultimele luni din motive doar de ea știute.
Când își ridică privirea întâlnesc acei ochi de care mi-a fost dor în ultimele câteva ore, și brusc, mă trezesc stând în fața ei, întrebând-o dacă aș putea să rămân lângă ea pentru ora de algebră.
-Bine, îi aud vocea, abia reușind să dea naștere unui singur cuvânt, pierdută prin celelalte sunete. Cât de mult a trecut de câd am învățat-o să se dea pe bicicletă? Sau de când am luat înghețată si nu am reușit să o terminăm la timp? Dar de la momentul în care m-a ajutat să trec examenul? Chiar așa era... timpul trecuse, ei bine, timpul era mai nemernic decât Hel, nu-i păsa dacă eu aveam să ajung să mă întreb cine am ajuns, de ce am crescut, sau ce s-a întâmplat cu cea mai bună prietenă a mea din copilărie.
Imediat după ce cursul s-a terminat, Riley se grăbea să ajungă acasă. Mă întrebam de ce nu m-a așteptat. Poate că și ea a uitat cum eram.
Când am intrat în casă am încercat să creez multe scenarii, unde să o duc sâmbătă seara, când mergem la concert, sau ce să facem mâine, uitând complet că mai aveam doar 2 luni și că în momentul de față ea era doar o iluzie, nimic mai mult, o iluzie ce părea atât de reală. Fără să-mi dau seama orele treceau, și un singur gând punea stăpânire pe mine: Poate Hel a fost numai un vis...
"Un vis zici, hm?"
Tresar la auzul vocii ce părea mai groasă, cu fiecare cuvânt.
"Oh, scuze dragule, n-am vrut să te înspăimânt, cu toate că reacția ta pur și simplu mă amuză. Am venit doar ca să îți arăt că sunt... reală. Și să îți spun că micuța ta muză e închisă în propria ei cameră și... plânge. Multă baftă"
Asta a fost tot ce a trebuit să aud, am deschis ușa și am luat-o la fugă spre casa ei. Am uitat cât de aproape locuiam unul de altul. Odată ajuns pe peluză am văzut geamul camerei ei deschis și am intrat.