Trust

(ascultați melodia de la media în timp ce citiți)

Am avut încredere.

Și am pierdut.

    — Prieteni, huh? șoptise lăsând vorbele să zboare în vânt, vorbe ce nu vor mai fi auzite de nimeni și nimic.

    Vântul îi sufla șuvițele de păr în toate părțile, făcând părul aranjat să îi vină în față, deranjându-i privirea. Bluza subțire i se lipise de spatele rece, lăsând vântul să se izbească cu forță în tânăra ce se clătina asemenea unui fir de iarbă în voia vântului. Aerul rece îi inunda nările și se răspândea rapid în plămânii ce-l trăgeau lacomi în ei. Liniște este tot ce avea nevoie. Liniște. Pentru totdeauna.

    Înghițea în sec, simțind cum gura i se usca de câte ori o deschidea în dorința să țipe. Să țipe către îngerii cerului, către stele, către tot. Să strige atât de tare încât sunetul să-i inunde lumea, să o otrăvească, să o cufundă în întuneric. Pentru totdeauna.

   Tremura de frig, vibra de emoție, dar răbda. Era o senzație plăcută, o senzație pe care nu mulți o experimentaseră. Să stai împietrit de frică pe marginea acoperișului... Trebuia să rabde, să memoreze cât timp mai trăiește această senzație plăcută. Mereu a trebuit, și mereu va trebui, pentru că nu va putea să-și sprijine capul de cineva drag. Nu va avea cu cine să împărtășească lucrurile descoperite, sentimentele... Va rămâne singură. Pentru totdeuna.

Își lăsă capul pe spate, privind ninsoarea agățată în pânza cerului, ninsoarea ce dacă ar cădea ar provoca un bine lumii, ar curma-o de atâta suferință și durere. Sau poate doar ea simțea asta, poate doar ea simțea că trăiește în vid, dar mereu a fost egoistă și refuza să creadă că persoanele au și un zâmbet sincer, că persoanele trăiesc pe Terra, că trăiesc, poate, pentru cineva. De fapt, nimeni nu trăiește. Toți doar conviețuim, doar ne creăm bucurii false ce la un moment dat ne vor doborî. Pentru totdeauna.

   Simțea lacrimile doborând-o, simțea durerea impregnată în ea, o simțea mâncându-i pereții cutiei toracice. Încerca să-și oprească lacrimile apelând la nodul ce se formase în gât de atâta timp, dar nu mai putea. Îl folosise prea mult și, poate, prea des, mult prea des. Lăsă într-un final lacrimile să-i părăsească ochii în șiroaie fierbinți ce traversau obrajii înghețați. Căzuse în plasa lor, corpu-i fiind într-o totală încordare. Își duse mâna tremurândă la piept, apăsându-l, încercând să scape de durerea atât de grea pe care o purta cu ea zilnic. Durere ce o blestemă încă din prima secundă de viață, durere pe care fericirile de moment nu o puteau opri. Nu pentru totdeauna.

    Cu ajutorul picioarelor se trase în față, fără să gândească prea mult, ajungând pe marginea acoperișului clădirii. Privi fugativ în jos, iar în următoarea secundă simți cum tot corpul se încordă sub frică, cum inima îi sări în gât. Picioarele îi erau atârnate acum, și nu-i plăcea acest sentiment – să nu se sprijinească de nimic, la propriu. Lacrimile își măriră debitul. Buza inferioară tremura și ea cuprinsă de frică, lăsând gura între-deschisă să tragă lacomă aer în piept în timp ce tânăra se trase rapid câțiva pași pași înapoi, lăsând geaca lungă să se frece de beton, să se prăfuiască ca sufletul ei. Expiră adânc, încercând să scape de senzația de panică ce o cuprinse, dar în zadar.

    — Ce tocmai era să fac? își șoptise, simțind cum o ia amețeala în timp ce privea către zgârie-norii ce umpleau priveliștea. Să mă sinucid... continuă cu voce stinsă, lăsând propoziția să alunece printre palele de vânt.

    — De ce faci asta? auzise o voce tristă, din spate.

    Nu se chinui să se întoarcă, știa că acel cineva va veni în dreptul său. Toți fac asta: se dau interesați când, de fapt, vor să fie doar la curent cu toate secretele și slăbiciunile tale, pregătiți să te zdrobească în cel mai crud mod posibil. Se simțea extenuată, tremura incontrolabil, iar totul doar din vina emoțiilor. Dar nu mai avea de gând să se deschidă în fața cuiva, își învățase lecția.

    Nu răspunse.

    — Și eu am făcut asta, continuă vocea necunoscută apropiindu-se de ea.

    Eu nu fac nimic – își spuse tânăra în minte. Și-a promis că n-o să facă.

    Trust își întoarse privirea către locul de unde vocea venea. Fiorii o traversară rapid când observă o siluetă translucidă în dreapta sa. Nebună – se autocaracteriză.

   — Pff... șoptise asemuind silueta cu o altă născocire ce există doar în mintea ei. Doar în mintea ei.

    Inspiră aerul rece și se sprijini în mâini, zâmbind în momentul în care simți un iz de trandafiri. Copilărie.

    — De ce? șoptise femeia, zâmbind trist în timp ce privea ploaia de cristale.

    —  Nu e ceea ce crezi, spuse copila obosită, simțind cum rămâne fără aer în plămâni. Nu am... încercat... continuă dar se opri, inspirând adânc.

    Respira greoi, simțind cum panica se instalează în corpul său. Abia acum sesiza ce făcea, sau ce dădea impresia că face. Se afla pe un bloc, privind stelele, stând la câțiva centimetri de cădere, iar ei îi era frică de înălțimi – la propriu și la figurat. Mereu îi fusese frică să fie prea sus, pentru că știa că dacă va cădea, se va zdrobi ca un fruct mâncat de păsări.

    — Viața e frumoasă, șopti, parcă, vântul.

    — Frumoasă...

    — Mami, mami, uite! spuse zâmbind, așezându-și coroana de flori pe cap, începând să alerge pe câmpia mică.

    — Da, mami, văd! răspunse mama de pe pătura albă, zâmbind către fiica sa.

    Părul negru ca pana corbului strălucea în onduleuri. Râsul cristalin inunda câmpia, lăsând-o pradă sunetelor copilăriei. Trust se distra de minune, râdea, dansa, era cea mai veselă zi din viața ei.

    Tânăra deschise ochii, revenind la realitate înainte ca gândurile rele să-i pună stăpânire pe suflet. A fost veselă până când și-a dat seama cine sunt de fapt colegii săi, cine sunt de fapt cei care o înconjurau. A avut încredere în lume, în ei. Dar a pierdut-o. Pentru totdeauna.

    Făcu un pas către marginea acoperișului și se blocă în timp. Nu știa ce să mai facă.

———

mda, nu cred că cineva va citi asta. Dacă mă lovește inspirația, ce sa fac.