Trust

de ce?

     Fugea pe străzi. Lacrimile o doborau, tremura de frig, de emoție. Vântul o sufla precum suflă un fir de iarbă. Nu mai știa nimic de ea, de ce era, de ce fusese, de ce i se întâmplase asta. Pentru ce plătea?

      Și cruzimea faptului era că îi plăcea să fie tristă. Sa nu fie nimeni acolo, să se simtă singură. Era normal?

       — Nu mai tipați! urlă, simțind liniștea cuprinzând-o.

      Lacrimile îi părăseau ochii încontinuu. Lacrimi peste lacrimi, apă peste apă, fisură peste fisură, ciob peste ciob. Se rupea, se spărgea, se frământa și nimeni nu vedea.

      Încerca să se închidă într-un glob. Să nu mai simtă altceva decât superioritate. Dacă nu simți fericire, nu simți tristețe până la urmă. Simțea cum cutia toracică se rupea sub masa inimii îngreunate de atâta suferință. Simțea cum inima i se suprasolicita. Bătea cu putere, încercând să reziste păturilor ce o strângeau, nedându-i spațiul necesar. Se sufoca.

      — Răspundeți naibii! răcni, apucându-și templele.

      Nu mai rezista. Ochii erau închiși de prea multă vreme, lacrimile ținute cu prea multă tărie. Și da, poate era nebună, poate nu avea prieteni. Dar avea momente în care se simțea prinsă în lanțuri, în lacrimi, în regrete. Și ei erau acolo. „Nu ești în ceva atât de grav.“, „Ai atâția prieteni! Doar că nu-ți dai seama“, „Dacă zici tu...“ – gândurile aruncate cu indiferență o doborau. Cum să nu fie important când ea simțea că moare? Simțea că fiecare bucată din ea se rupea și poate da, nu era un caz atât de grav, dar pe ea o durea. Rău. Ochii pentru asta erau închiși. Pentru durerea aruncată asupra ei ca și când ar fi meritat-o.

      Durerea îi era impregnată în oase. Îi traversa fiecare celulă, fiecare particulă, fiecare bucățică din corp, devorând-o. Chiar și ochii o dureau, îi încordase prea mult în ultimul timp. Singurătatea, această idee de superioritate pe care și-o crease, această distanțare făcută doar din frica de a fi rănită, acum o doborau.

      Țipa, dar nu auzea. Respira, dar nu simțea. Se ruga, dar nu era de ajuns. Se frângea, dar nu recunoștea.

      Tremura. Genunchii goi atingeau asfaltul rece și ud. Lacrimile îi udau obrajii precum picăturile de ploaie îi udau întreg corpul. Mâinile, murdare, erau parcă lipite de pământ. Încerca să se ridice, dar nu putea. Își mușcase limba atât de mult încât acum sângele îi invadase cavitatea bucală. O durea, o durea enorm.

      Fraieră. Ciudată. Nebună. Singură. Tristă.

      Era chiar așa o bună actriță? Mereu purta masca ștearsă a unui zâmbet. Mereu își ascundea privirea ce fugea asupra șinelor trenului. Mereu își masca dorința de a fi în mijlocul străzii. Mereu își bloca aripile ce voiau să o urce până la cel mai înalt bloc, după care să-i dea drumul.

      Zâmbea, de fapt trist. Râdea, de fapt plângea. Spunea glume seci, de fapt se credea ciudată. Evita, dar doar pentru că se simțea enervantă.

      De ce lanțurile o țineau atât de strâns? Îi răneau încheieturile  roșii ce se ridicau și se lăsau văzute de lumina soarelui. Îi strâmbau zâmbetul ce se îndrepta către toți din jurul său. În mijlocul său se dădea o luptă, dar nimeni nu vedea. Nimeni nu observa. Poate nu voiau, sau poate nu le păsa.

      Pumnii loveau de nenumărate ori asfaltul în dorința lăsării petelor de sânge. Voia ca picături roșii să se scurgă din mâinile sale la fel cum lacrimi se scurg din ochii săi, la fel cu cioburi cad lent din inima sa. Dar nu avea curajul să renunțe la viață. Nu, nu avea astfel de gânduri.

      În jurul său picăturile de apă se blocaseră. Erau în aer și formau parcă o pânză de păianjen invizibilă, ce o blocau, ea fiind insecta atât de mică și neînsemnată pentru univers, dar apetisantă pentru lacrimile cerului. Tot ce mai exista era durerea, ce, se pare că, va exista mereu. Mereu. Și nimeni nu va observa.

      O singură dată avuse curajul să spună cu adevărat să spună ce simte, de fapt. Și atunci primi ca răspuns un simplu „Se rezolvă de la sine“. După luni întregi de durere avuse acest curaj. Iar acest răspuns rase toată speranța din inima sa.

      Inima îi bătea puternic. Corpul tremura frenetic. Ea se frângea. Sufletul se rupea. Ochii se pierdeau în stradă, pe bloc, pe cer. Nu mai rezista.

      O picătură imensă de apă părăsi curajoasă ochiul. Traversă obrajii atât de uzi, poposi pe buzele deschise, mușcate de emoție. Ajunse pe mâna roșie, murdară. Trecu lent peste particulele de noroi, se strecură printre frânturile castelului ce se demola. Drumul său continuă către unghiile roase, printre degetele lungi. După care se opri în palmă, loc de unde își dădu drumul pe asfaltul rece. O alta parcurse același drum. Încă una. Încă una.

      Ea nu mai asculta de ea însăși. Lanțurile o legau acum de durere, de demonul ce o controla cu putere. Nu mai rezista. Liniștea era prea gălăgioasă.

      Își duse mâna la cap, din nou, după care se lasă pe o parte pe asfalt. Era prăbușită. Nu mai avea curaj. Nu mai putea. Știa că nu va reuși să treacă prin această viață. Dar nu voia să o sfârșească. Voia doar să o lase să curgă asemenea unui râu printre stânci. Sa curgă, să-i aline durerile după care să se izbească din plin de un obstacol, să o doboare. Iar în cele din urmă să se piardă în apa mării, apa unde viețile normale au fost uitate. Unde viețile persoanelor suferinde, viețile celor singuri își pierduseră de mult importanța, amestecându-se cu toate celelalte, rezultând un amalgam de sentimente predominant triste.

      — Răspundeți! țipă, simțind valurile doborând-o. Vă rog, continuă deschizând gura si lăsând buza inferioară să tremure supusă tristeții.

      Murea. Dar ei treceau indiferenți pe lângă. Treceau, zicându-și că e o altă ciudată. Murdară, aruncată singură în fața vieții. Merita să fie așa, atâta timp cât nimeni nu îi era alături.

      Doi ochi priviră silueta părăsită fără vlagă în mijlocul trotuarului. Îi văzură tremurul corpului, îi văzură lacrimile. Ii observară rănile, tristețea, durerea. O priviră superior pe tânăra ce avea nevoie de ajutor. Trecură rapizi pe lângă aceasta, continuându-și drumul printre persoanele ce șușoteau, vorbeau, râdeau. Și se făcură nevăzuți, asemenea tuturor.

De ce privești cum mor?

Vrei să vezi cum te simți
când sar în fața trenului?