Greșeli Iremediabile

Partea I: Realizare

Nu mulți au voință și nici credință, dar eu am realizat că dacă nu am aceste două elemente esențiale, nu voi avea nimic. Am preferat să știu că voi muri cu o credință oarbă și cu voința curgându-mi prin vene decât să mor păgână în propria-mi neputință.

O adiere ușoară a vântului îmi gâdilă auzul și mă sustrage din starea de melancolie care mă ademenește adesea. Ochii îmi cad lacomi peste întreg orizontul, plimbându-se agale de la un chip la altul, urmărind zâmbetele vagi, fețele crispate sau înseninate, și totul într-o deplină tăcere. Liniștea oferită de natură e relaxantă și mă ajută să gândesc limpede, mă înglobează în sfera ei dându-mi pacea lăuntrică la care ader.

Așa cum am crezut mereu, viața e 50% destin și 50% propria alegere, dar când liberul arbitru a fost înlănțuit încă din prima clipă a vieții, propriile alegeri au devenit aproape imposibile, credința fiind singura călăuză. Trăiesc cu umbra trecutului, frica prezentului și speranța viitorului. De multe ori am auzit de la felurite persoane replica "tot răul e spre bine", dar nu am reușit să o înțeleg, nu încă. Aștept cu sufletul la gură ziua în care o voi înțelege, simți și realizarea absolută mă va lovi.

Trag adânc aerul proaspăt al primăverii și cu o ultimă privire spre tot ceea ce mă înconjoară, părăsesc agale banca de la umbra teiului.

                               ~*~

Liceul militar din Georgia găzduiește multe trupuri, suflete și povești, printre care și ale mele. În conceptul multora, viața militară nu e una favorabilă, impune disciplină, seriozitate, respect și devotament, dar toate acestea devin singurul stâlp de susținere într-o viață periclitată de trecut, așa cum a fost a mea. Am ales să urmez calea cea mai dreaptă în credință și pe cea mai serioasă în carieră, pentru că numai așa voi avea parte de un viitor în care trecutul nu se va repeta. Voi avea realizarea, și atunci am să știu că viața mea nu a fost degeaba.

Cândva voiam mulți prieteni, să fiu înconjurată de oameni dragi era un vis măreț pentru mine, mai alina din durerea cauzată de sentimentul singurătății și mă făcea să cred că am o familie și nu sunt doar o orfană printre mulți alții ca mine. Și am avut, dar nu credeam că voi regreta vreodată zilele în care cea mai strânsă legătură de prietenie se înfiripa. M-am căit 4 ani că nu am putut păstra lânga mine persoana în care aveam cele mai mari speranțe, dar a venit timpul să îl confrunt, să cer explicațiile care mi se cuvin, să realizez ceea ce s-a întâmplat cu adevărat și să trec mai departe pentru că destinul ne-a adus clipa revederii, clipa în care toate piesele din puzzle vor fi puse la locul lor.

- Cadet Sewell, mai repede! Vocea impunătoare a conducătorului de pluton, vocea lui, îmi zgârie timpanele și mă ambiționez mai mult în a termina întreg circuitul.

Târârea pe sub obstacole nu e punctul meu forte și depun eforturi mari pentru a termina în timp util. Nu vreau să am iar parte de reproșuri din partea lui și în prezent, sunt secătuită de cele din trecut.

Harry a vrut să rupă orice legătură cu mine, să fugă, să lase în spate prezența mea și tot ceea ce realizasem împreună, iar eu am implorat, am plâns, am sperat că nu o va face. Dar a fost în zadar, abia după ce am realizat că totul se dusese, mi-am promis că nu o să-l mai caut niciodată. Totul mergea bine, perfect chiar, începeam să îmi revin dacă ironia sorții nu și-ar fi spus cuvântul.

Acum stau, târâtă și supusă unor porunci împotriva cărora nu mă pot impune. Ironia sorții nu a fost să dau ochii cu Harry în același liceu militar, nu, nici pe departe, adevărata ironie e că el este un elev gradat, an terminal, tocmai de aceea instructajul de bază este sub coordonarea lui și a colegilor săi. Totul e atât de hilar încât îmi vine să plâng, dar mi-am promis că nu o voi mai face din cauza lui.