Surogat din iubire

Partea 1 - Intalnirea

Prefață

Am crezut mult timp că am întâlnit marea iubire. Sufletul pereche pe care uneori îl întâlnești din întâmplare, iar pe care alteori îl aștepți o viață întreagă. M-am simțit binecuvântată pentru că a apărut în viața mea în clipa în care eram pregătită să-l las să intre. Nu mai avusesem nici o relație înainte. Avea să fie primul. Crezusem la acel moment că avea să fie și ultimul, dar nu a fost chiar așa. Pentru mine iubirea a fost ceva serios. A crescut în câteva luni precum cresc copii de împărat în basmele pe care le citim în copilărie. A luat amploare ca un incendiu care mistuie în câteva secunde tot ce e în jurul său. Pentru mine iubirea avea sens. O așteptam. Fusesem răbdătoare, ascultătoare și știam în sufletul meu că meritam să fiu recompensată. Prin urmare, când viața mea s-a intersectat cu a lui am crezut că aceasta este răsplata mea. Planul Lui pentru mine. Mi-am pus în el toate așteptările, toate visurile, toate gândurile, toată iubirea pe care o simțeam arzând înăuntrul meu. Nu am păstrat nimic pentru mine. Am pus totul în joc. Și am rămas fără nimic cât ai bate din palme.

Aceasta este povestea mea. Poate și a ta. Am fost surogat din iubire. Nu a fost alegerea mea. Dar așa a fost să fie. Când pierzi totul ajungi să vezi mult mai clar în jurul tău. E ca și când ai fi purtat ochelari nepotriviți toată viața ta. Sau cel puțin o parte din ea. Și nu știi ce sa faci și cum să reacționezi atunci când ești pocnită așa de rău că ochelarii îți cad și tâmplele îți vâjâie mult timp după impact. Să te bucuri pentru că ai observat că vezi mult mai bine fără ochelari sau să fii nervoasă pentru că ai o migrenă de toată frumusețea. Cam așa s-au întâmplat lucrurile în cazul meu. Când am descoperit că iubirea acea frumoasă în care crezusem cu tot sufletul meu nu era nimic mai mult decât o cacealma dusă la extrem am simțit că sunt pocnită atât de rău încât mult timp am rămas ca și trăznită. Incapabilă să scot o vorbă. Incapabilă să gândesc. Gândiți-vă că s-ar inventa o armă care îngheață oamenii într-o secundă. Apeși pe buton și boom, s-a întâmplat. Atunci, în clipa aceea, chiar cred că acea armă a existat cu adevărat. Pentru că nu îmi pot imagina cum de am putut să „ îngheț" pur și simplu câteva ceasuri bune. Acum când închid ochii îmi amintesc în detaliu toată acea scenă deplorabilă din bucătărie. Eu într-un maiou, în fața ferestrei deschise, el la masă în fața cănii cu cafea și între noi o densă și urât mirositoare tăcere. Ca de cadavru stătut. Asta se întâmplă cu iubirile ce par iubiri, dar de fapt nu sunt decât putregaiuri. După un timp încep să pută. Și trebuie să faci ceva cu ele. Să te obișnuiești cu împuțiciunea sau să pleci cât mai repede, cât mai departe. E un tablou deplorabil, știu, dar îmi asum întreaga repulsie pe care probabil o simți acum în timp ce citești rândurile scrise la repezeală. E o altă poveste tristă și deprimantă de iubire, o să-ți spui. Și poate că este. Nu a fost alegerea mea. Poate dacă lucrurile stăteau altfel nu aș fi scris această poveste niciodată. Pentru că poveștile de dragoste cu happy end rămân acolo unde trebuie. În inimi. Nu pe hârtie. Pe hârtie din păcate își găsesc liniștea doar poveștile triste, amare de dragoste. Cum este aceasta pe care o citești fără să vrei chiar acum ....