Februarie. Iarnă geroasă și fulgi imenși de nea. Atât văd și atât știu. Mă furișez desculță până la fereastra dormitorului, privesc afară și mă întorc rapid în pat. Știu că e ger. De fapt, pot să mi-l și imaginez. Scârțâind sub picioare. Șuierând pe la urechile înroșite și pe jumătate înghețate de frig. Nu vreau să merg la serviciu astăzi. Numai la gândul că voi îngheța zeci de minute în stație așteptând autobuzul mă face să mă afund și mai mult în patul moale și călduros. Îmi setez alarma peste 20 de minute și mă mulțumesc să stau în pat cu ochii închiși și să mă gândesc la diverse. Ca de pildă cu ce să mă îmbrac astăzi. Dacă am timp să-mi fac un ceai și să înfulec o felie de pâine prăjită cu unt înainte să plec. Dacă să-mi iau bocancii sau cizmele cu toc. Am o mulțime de dileme existențiale cu care mă confrunt dimineața. Dar cea mai mare dintre toate este că azi e 14 februarie. Adică ziua în care nu primesc decât amintiri amare și atât. Și nu-mi permit să stau acasă. Nu astăzi. Tocmai de aceea, în ciuda vremii de afară, îmi fac curaj și aleg gerul. Da, e cea mai bună decizie pe ziua de azi.
Ajung la serviciu cu întârziere de 45 de minute. Șefa nu a ajuns încă, așa că am timp să mă pregătesc pentru ședință fără să-mi fac griji. Laptop-ul dă rateuri. Păcat. Și era așa o zi promițătoare.
Merg să verific sala de conferințe. Tot eu mă ocup și de protocol. Am grijă de logistică și de prepararea cafelei. E un job minunat, ce pot spune. Îmi scapă prea multă cafea. Mi-e lene să mai iau din ea și să o las așa. Mai tare. Poate iese totuși ceva din ședința de azi. E a treia pe săptămâna asta. M-am săturat să mă holbez fără rost la prezentarea afișată pe proiector și de șefa mea care vorbește încontinuu despre încasări și bugete. Data trecută ședința a durat 4 ore. Îmi simțeam stomacul cum mă înțeapă de foame și de abia când a început să scoată zgomote delicate șefa s-a simțit și a pus punct ședinței. Astăzi sper să nu fie la fel. Nu am reușit să înghit nici măcar felia de pâine prăjită pe care o îndesasem grăbită în toaster.
Sunt prima în sala de conferințe. E un obicei de-al meu, chiar și în zilele în care întârzii aparent. Repornesc laptopul și mă rog ca de data asta să funcționeze. Nu aș vrea să-mi încep ziua cu scuze inutile. Se aprinde. Și ca prin minune s-a conectat și la proiector. Super! În sală intră o fată nouă. Nu se prezintă deși mă observă. Se așează pe unul dintre scaunele libere și se joacă că inelele de pe degete. Nici eu nu spun nimic. Sunt sătulă de țoape ca ea peste cap. Curând vin și colegele mele și șefa mea însoțită de un bărbat necunoscut. Mintea mea deja lucrează. Nu o pot opri din a țese ițe încâlcite. Sunt o fire complexă, ce să-i faci!
Bărbatul ne este prezentat primul. Se pare că este angajat recent ca supervizor peste un departament din companie. Pare sociabil. Cel puțin are un zâmbet prietenos. Dar am învățat de mult să nu mai cred în chipuri frumoase și zâmbete prefăcute. Femeia este prezentată și ea. Nu-mi place. Nu-mi trezește nici un sentiment frumos. Nu o să am vreo tangență cu ea pentru că lucrează în cadrul altui departament, dar totuși o relație cordială nu strică. Le urez succes și continuăm cu prezentarea.
Bărbatul, Andrei, așa am reținut că îl cheamă stă chiar vizavi de mine. Din când în când îmi aruncă niște priviri stranii care mă desconcentrează. Îmi vine rândul și vorbesc clar și rar. Îmi cunosc job-ul și știu exact ce informații sunt în prezentare așa încât vorbesc din minte. Tipul îmi adresează câteva întrebări istețe. Nu știu încă de ce. Poate să mă descentreze? Să mă pună în încurcătură? Încă nu știu ce urmărește, dar privirile lui care nu mă părăsesc nici o clipă mă tulbură. Mă cert în sinea mea pentru că mi-am promis să nu mă mai las dominată de vreun bărbat. Îi susțin privirea și astfel ne angajăm amândoi într-un război tacit, dar pe față. Nici unul, nici celălalt nu mai suntem atenți la prezentare. În sală nu suntem decât noi. O aud ca prin vis pe Claudia, colega mea, prezentând niște cifre. Nu sunt atentă. Individul m-a făcut să-mi pierd concentrarea. Îl privesc, mă privește și știu că unul dintre noi trebuie să cedeze ca să nu bată la ochi. Dar nu vreau să fiu eu prima. Cred că îl implor cumva din priviri. Nici nu știu cum de a priceput ce am vrut să-i spun, dar a întrerupt aproape imediat contactul vizual. La timp ca eu să pot lăsa în sfârșit ochii jos. Mă simțeam obosită. Știam că nu câștigasem. Puteam cel puțin să considerăm lupta ca fiind remiză. Doar că nu știam exact pentru ce luptam. Fusese o prostie. În clipa în care mi-am revenit am surprins-o pe colega cea nou privindu-ne pe amândoi. Probabil ceva văzuse ea. Mi-a zâmbit rece și s-a reîntors la prezentare. Ciudată ședință. Ciudat individ. Și eu mai ciudată decât toți cei de acolo.
Nu știu cum facem noi femeile, însă de fiecare dată când suntem dezamăgite în dragoste ne afundăm în muncă. Ne convine să uităm pentru câteva ore bune de haosul care domnește în sufletul nostru și parcă nu am vrea să plecăm de la birou.
Se făcuse 10:20 pm când m-am decis să plec de la serviciu. Spatele îmi amorțise, fundul mă durea îngrozitor și stomacul se plictisise să-mi amintească că este lihnit. Nu m-am simțit în stare să iau metroul și am chemat un taxi. Tocmai mă pregăteam să iau liftul când l-am văzut. Serios. Îngândurat. Cu diplomatul într-o mână și cu haine aruncată neglijent pe umăr. Părea ca scos din revistă. Am încetinit pentru că am vrut să nu mă vadă, dar probabil a auzit tocurile și s-a întors către mine.
- Bună din nou, mi-a spus, și fața i s-a destins, lăsând să-i scape un zâmbet cald.
Nu am dorit să fiu nepoliticoasă și i-am răspuns, căutând o tonalitate potrivită, astfel încât vocea mea să nu-i dea idei. Îmi propusesem să stau cât mai departe de bărbați, cel puțin pentru o perioadă.
- Bună. Cobori? Întrebare tâmpită, știu, dar eram prea obosită ca să mă gândesc la ceva care să sune cât de cât logic.
- Da, iar m-a prins noaptea la serviciu. Soția o să mă omoare.
Aha! Un bărbat care recunoaște, mi-am spus surprinsă în gând. Deși nu aveam cum să recunosc vreodată, tipul mă cucerise de la acea afirmație. Nu era obligat să amintească de soție, dar atunci m-am bucurat că a făcut-o pentru că a reușit să destindă atmosfera dintre noi.
- Se întâmplă frecvent? Adică, să rămâi până târziu? l-am întrebat încercând să spun ceva. Liniștea din lift mi se părea insuportabilă.
- E a treia oară săptămâna aceasta. Încerc să rezolv cât mai multe situații pentru că săptămâna viitoare plec în delegație.
- Înțeleg.
Atât am putut îngăima. Probabil mă credea vreo ciudată, dar în acel moment nu-mi păsa. Eram epuizată și enervată că nu mă lăsa să mă concentrez la gândurile mele. Acele minute cu liftul mi s-au părut ore. Simțeam că nu mai aveam aer. Încercam să respir profund și tot ce simțeam că inhalez era parfumul lui. Am ieșit prima din lift, mai bine spus am luat-o la fugă din lift de parcă fuseserăm închisă cu vreun ciumat. Tipul nu avea nici o vină, fusese drăguț cu mine, dar asta nu m-a oprit să mă port ciudat. Nu am primit în urmă și nici putere nu am mai avut să-mi iau rămas bun. M-am simțit rușinată de cum am închis ușa taxiului și l-am privit cum îmi face semn cu mâna, dar nu m-am simțit în stare să-i întorc gestul.
